Tot ce s-a făcut în materie de reformă a fost un asalt, cu cuţitul la os, în termeni de ori-ori, sub constrângerea unui calendar impus din afară, de organismele internaţionale, FMI, NATO, UE. Dacă ar fi fost după noi, nouă nu ne-ar fi trebuit nimic. În funcţie de locul plasării, reforma se vede într-un fel dinspre putere (oricare ar fi aceea) şi total invers dinspre opoziţie (oricare ar fi aceea). Pe scurt, de peste 20 de ani reforma a însemnat doar prilejul unei gâlcevi politice, al unor seminarii, al veşnicelor proiectări, programe etc., în realitate, frâne mai ingenioase sau mai grosolane, puse în calea ei. Dincolo de asta, pustiul, în bună parte, sau iniţiativele eroice ale unui mic număr de oameni care au înţeles să-şi ia soarta în mâini, dar care au şanse limitate în faţa caracatiţei care întruchipează corupţia din România de azi.

Reforma la nivel discursiv s-a combinat, tot la nivel discursiv, cu nevoia de modernizare a statului. Intrarea în UE, cu executarea unor măsuri obligatorii, indiferent de domeniu, a însemnat o temporară încordare naţională de a zice ca ei înainte şi a face ca noi, după. Au lipsit consultările de substanţă, negocieri ale părţilor, stânga-dreapta, armonizarea viziunilor doctrinare, continuitatea, consecvenţa, strategiile, în fine, priceperea şi hărnicia unora puşi să conducă procesul de reformă. În principal, au prevalat cifrele, nu oamenii. Atâta deficit, atâtea sume, atâtea posturi tăiate, peste noapte, hai că n-avem încotro, ţara intră în colaps şi aşa, de pildă, s-au închis dintr-o trăsătură de condei minele, aruncând oamenilor de acolo nişte salarii compensatorii, cât să-şi plătească băutura la birt pentru o vreme. Şomajul astronomic din Valea Jiului nu mai priveşte azi pe nimeni. Suntem economie de piaţă funcţională, piaţa e liberă, şomerii să se descurce. Ideile de revitalizare a zonei, când rar vine vorba de asta, sunt