Guvernul Boc se pregătește de o nouă moțiune de cenzură (mă rog, de asumarea răspunderii guvernamentale). De această dată pe Legea salarizării profesorilor. În diferite intervenții publice, Emil Boc încearcă să ne convingă că această lege este necesară pentru a repara greșeala (da, într-un final a recunoscut că a fost o greșeală) legată de celebra majorare cu 50% a salariilor profesorilor din toamna lui 2008. Bun. Pot să înțeleg că povestea de atunci trebuie să aibă un final. Pot să înțeleg și argumentele referitoare la faptul că la ora actuală nu sunt bani pentru a plăti drepturile salariale câștigate de profesori prin decizii judecătorești (pot să înțeleg, nu și să accept, pentru că drepturile salariale sunt creanțe privilegiate, drepturi care se plătesc prioritar, înaintea oricăror altor obligații, în toate statele cât de cât avansate).
La o întrebare nu am însă niciun răspuns. Mă uit în calendar. Suntem în aprilie 2011. Emil Boc este premier din decembrie 2008. De ce a fost nevoie de tot acest timp pentru a corecta greșeala din 2008? Să dai vina pe o ordonanță a Guvernului Tăriceanu, prin care s-a suspendat plata majorării, este hilar. Păi dacă ordonanța lui Tăriceanu a fost ilegală (deși, pe fond, încerca să facă același lucru pe care încearcă să-l facă acum și Boc cu Legea salarizării profesorilor), de ce ai avut nevoie de doi ani și trei luni să înțelegi asta? De ce a trebuit să se aștepte decizia definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru rezolvarea problemei?
Uneori (nu e singura situație) am impresia că Emil Boc acționează și se exprimă de parcă doar ieri (dacă nu astăzi) a fost numit premier. Realitatea este însă că deține această funcție din decembrie 2008. După cum chiar el a spus marți seara la televizor: ”asta e realitatea crudă, dar adevărată”.
Guvernul Boc se pregătește de o nouă moțiune de cenzură (mă rog, de asuma
