Se tot vorbeşte despre ieşirea din criză, ieşirea din recesiune şi tot felul de ieşiri, că nici nu mai ştim în ce-am intrat, ca să ştim, nu-i aşa, din ce ieşim. Am să expun mai jos un punct de vedere care ar putea părea şocant. România n-a suferit nici pe departe de o criză financiară în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum s-a manifestat ea la locurile faptei, deci la nivel extern. Mai bine zis, a evitat-o. În fapt, ceea ce am trăit din 2008 încoace a fost o criză bugetară, cât se poate de autohtonă şi o eternă criză politică şi cu astea trăim în continuare. Spre a demonstra aceasta este nevoie de o scurtă recapitulare a ceea ce a fost denumit „criză” din toamna lui 2008 încoace şi care au fost evoluţiile cheie care au determinat mersul economiei.

Pentru România, momentul să-i zicem zero al manifestării crizei internaţionale a apărut în toamna anului 2008, când ne-am confruntat cu o stopare bruscă a intrărilor de capital străin şi, deloc întâmplător, cu un atac speculativ asupra leului. Este extrem de semnificativ acest reper deoarece el reprezintă momentul de ruptură (care oricum ar fi venit) de modelul de dezvoltare bazat pe economisirea externă şi abundenţa capitalurilor ieftine. Taman în aceeaşi perioadă, Lehman Brothers dăduse ortul popii, iar băncile din străinătate cădeau precum popicele, forţând primele naţionalizări şi injecţii de bani publici întru salvarea sistemului financiar. Lăturile subprime şi produsele derivative, numite elegant active toxice, erau descoperite unde cu gândul n-ai gândi, în vreme ce deţinătorii acestora speculau voios pe unde intuiau slăbiciuni ale monedei. La noi, Tăriceanu se afla în lupte grele cu Băsescu pe tema majorării cu 50% a lefurilor profesorilor, micul şi simpaticul viitor prim ministru tuna şi fulgera împotriva PNL care NU APLICA LEGEA, iar marele macroeconomist Theodor Stolojan (tehnocrat şi ăsta, deh) plusa