Mi-e frică de câini. Al naibii de frică, uneori. Atât de frică încât atunci când văd o potaie ce nu pare prietenoasă la două sute de metri în faţă, traversez pe celălalt trotuar, ocolesc cât e nevoie sau aştept să mai treacă cineva alături de mine. Mi-e frică de câini deşi nu am fost muşcat niciodată, chiar dacă am fost de câteva ori pe-aproape.
Mă enervează agresivitatea unora dintre exemplare, zgomotul pe care-l produc lătrând, faptul că de cele mai multe ori nu se retrag atunci când ripostezi. Nici nu ştiu care e prima problemă legată de ei: că majoritatea nu sunt sterilizaţi şi că se înmulţesc de e plin Bucureştiul, ţara, de ei sau că chiar şi sterilizaţi nimic nu-i împiedică (evident, la naiba!) să sară la tine. Din cauza lor, bicicleta a devenit piesă de mobilier într-un balcon neacoperit, iar atunci când chiar se întâmplă să pedalez, o fac doar la lumina zilei şi doar pe arterele principale şi prin parcuri.
Dar…. Dar nu. Uciderea lor nu este o soluţie. Sau nu trebuie să fie o soluţie. Pentru că în egală măsură în care urăsc câinii, nu se poate să nu-i iubesc. Nu-mi spuneţi că priviţi un căţeluş cu aceeaşi ochi şi stare de spirit cu care vă uitaţi la o javră agresivă. Nu-mi spuneţi că nu v-a tentat niciodată, când eraţi mici sau mari, să luaţi de pe stradă un ghemotoc de blană năuc şi să le stricaţi astfel buna dispoziţie celorlalţi locatari din casă sau bloc. …. că dacă aveţi ceva de mâncare în mână şi vă apare un câine nu încercaţi să-l hrăniţi. Patetic, dar adevărat. Ştiu, îmi veţi răspunde că dacă îi iubesc atât de mult, ar trebui să-mi iau unul, doi, nouă acasă. Ei bine, nu cred că trebuie să fac asta. Există şi alte soluţii. Pe care există oameni plătiţi să le caute. Sau să le asculte.
Nu-mi place nici isteria apărătorilor pentru drepturile animalelor, nici circul făcut de Vadim Tudor pe oriunde, dar mă enervează crunt şi micimea polit
