O vară întreagă am lovit câinele. Eram copil. Mic şi crud. De câte ori treceam pe lângă cuşca făcută din scânduri vechi de gard, îl pocneam cu un băţ lung.

Nu aveam curajul să mă apropii mai mult. Când mă vedea ieşind din casă sau intrând în curte, animalul sărea în patru labe şi mârâia ameninţător. Iar eu, puiul de om, întărâtat, luam alt băţ şi dădeam fără milă. Spre sfârşitul verii, de atâtea smuncituri, câinele a reuşit să rupă lanţul. Prima fiinţă la care a sărit am fost eu. Şi-a înfipt colţii în piciorul meu. De supărare, bunicul l-a snopit în bătaie, i-a dublat fierul de la gât şi l-a dus cu tot cu cuşcă în fundul curţii.

De la sfârşitul anilor ’70, afganii sunt într-un război continuu. Mai întâi au intrat ruşii peste ei pentru a impune comunismul şi i-au decimat pe mujahedini. Apoi au intervenit pakistanezii ca să le acorde suport talibanilor şi au decimat celelalte etnii. Marea şi puternica armată americană şi-a adus şi ea aportul, în numele democraţiei şi civilizaţiei. Le-au aruncat mii de tone de bombe în cap talibanilor. Şi tot aşa, într-un ritm de câine bătut, Afganistanul trăieşte de zeci de ani. Acum ne uităm la ei şi strâmbăm din nas când îi mirosim de la distanţă prin intermediul presei occidentale imparţiale. Sunt analfabeţi, inculţi şi manipulaţi de preoţi.

Ne oripilăm până în măduva oaselor noastre tolănite în puful civilizaţiei occidentale că taie capetele pentru a răzbuna un Coran ars de un dement în alt colţ al lumii. Şi aplaudăm zborul avioanelor de milioane de dolari pe deasupra peşterilor în care îşi găsesc culcuşul cele mai jalnice reprezentanţe ale rasei umane. Cuşti naturale.

Până în anul 2050, musulmanii vor reprezenta 20% din populaţia Europei. Cei mai mulţi vin şi vor veni tocmai din rândul sălbaticilor în care aruncăm cu conştiinciozitate rachete cu denumiri împrumutate de la alte populaţii pe care le