Recesiunea pândeşte din nou România. Nu, nu e vorba de recesiunea economică, aceea despre care premierul Emil Boc a stabilit demult că a murit la 31 martie. Şi pe care Institutul Naţional de Statistică o va consfinţi la 13 mai: să vezi potriveala dracu’, ca să aibă PDL cu ce se împăuna la Congresul de peste o zi. De astă dată recesiunea, căderea, adică, îl vizează, se zice, iarăşi, pe însuşi Boc, care ar urma ca, înainte de Paşti, să plece de la Guvern. Şi să lase locul, potrivit preţioaselor indicaţii de la Cotroceni, unui tehnocrat.
Eu, unul, nu cred în şmecheria asta cu “pleacă Boc, rămâne Boc”. E un fel de “hopa, Mitică”, bun de distrat copiii, iar în acest caz - electoratul, căruia i se tot arată un prim-ministru căruia orice i-ai face şi oricât de prost (manager, desigur) ar fi tot în picioare cade. Un premier tehnocrat cu o certă statură profesională n-ar face cu atâta uşurinţă compromisuri politice şi economice în dauna unui întreg popor. Dacă ar avea şira spinării, n-ar repeta ca un papagal ordinele din Deal. Probabil că n-ar face nici unor parteneri de coaliţie concesii depăşind limita bunului simţ. Iar dacă ar avea o minimă compasiune pentru naţiunea sa, ar avea în vedere şi programe de protecţie socială. Un asemenea premier nu cred că i-ar conveni lui Traian Băsescu. În plus, trecerea prin Parlament a unui nou premier ar isca o tevatură cu final greu previzibil.
Probabil că Emil Boc va rămâne - dacă nu s-o fi săturat de câte şuturi ia - în fruntea Guvernului. Mai are destule de făcut. Va continua procedura nesimţită a angajării răspunderii, spre a impune legi care, altminteri, ar avea puţine şanse - blocarea salariilor din învăţământ, concedierile, Statutul Minorităţilor, Codul de dialog social etc. Mai are de dat drumul la pomenile electorale, cel târziu prin noiembrie- decembrie, şi multe altele asemenea. Misiuni ingrate, pe care nu şi le
