S-a întâmplat demult, în 2011. Era în aprilie, Guvernul Boc scosese ţara din recesiune şi o atârnase la uscat. Duhnea încă a deficit bugetar, dar era bine în România, chiar foarte bine, avea lumea de ce să se calce în picioare la coadă - mai găseai zahăr la promoţie, cuie, cristale Swarovski la pungi de-o litră. Lua lumea ce apuca, pe principiul care o ghida şi în alegeri: să fie.

După succesul telegondolei din Valea Jiului, când minerii au fost scoşi din şuturi să se aerisească, Puterea a făcut încă un pas înainte: s-a decis să mai închidă din spitale. Nu din răutate sau din prostie, ci după o analiză psiho-economică aprofundată: în Republica Ipohondria, spitalul fusese mai mereu un focar de infecţie şi o sursă de pesimism cronic malign. Naţiunea nu trebuia lăsată să cadă în patima depresiei.

Lucrurile s-au petrecut fulgerător, într-o zi la prânz. Şi, pentru că tot deranjul trebuia să poarte un nume, i s-a spus, firesc, Reformă. În vocabularul activ din Ipohondria, "reformă" e cuvântul cel mai folosit. Viaţa e un şir de reforme, moartea se cheamă "reformă structurală". Aşa că, fiecare cum i-a fost norocul, pe fiecare cum l-a prins: pe cei mai tineri - în incubator, pe alţii cu perfuzia în venă, pe alţii deschişi pe masa de operaţie. Au fost repartizaţi, fiecare la rostul lui: ăia din incubator - la facultatea ecologică, ăia cu perfuzie - la talkshowuri (pentru rating), ăia deschişi pe masă au fost surfilaţi artistic.

Când toată treaba era rezolvată şi pacienţii din Ipohondria mulţumiţi, undeva, pe malul stâng al Buzăului a început sfârşitul. Se închisese şi spitalul din Pârscov - normal. (N-am auzit nici un politician care, lovit de extenuare, să se ceară la tratament, la Pârscov). Pe bună dreptate s-au sigilat saloanele, s-a oprit apa, s-a stins lumina. În graba plecării, responsabilii au uitat într-un salon 12 buc. pacienţi, una buc. insiste