Din când în când, câte o campanie de PR a băncilor comerciale ne asigură că instituţiile de credit acordă o importanţă deosebită clienţilor şi că relaţia de încredere cu aceştia constituie cheia succesului business-ului lor. Aşa ar şi trebui să fie. Aşa a şi fost pe vremea când capitalismul funcţiona, iar băncile nu puteau prospera (şi rezista) fără ca propriii lor clienţi să nu fie la rândul lor câştigători în arena economiei de piaţă. Acum 100 de ani, când capitalul era la mare căutare, nefiind diluat de lichidităţile ieşite aberant din băncile centrale şi din sistemul rezervelor fracţionare, băncile nu puteau avea un alt model de business decât acela în care debitorul obţinea randamente superioare în urma utilizării creditelor accesate.

Prin urmare, contractul de credit ar fi el însuşi un parteneriat între bancă şi client de pe urma căruia să beneficieze ambele părţi. În România, relaţia dintre cele două părţi s-a deteriorat semnificativ după primul episod de implozie a creditului. Îndoiala şi năduful precumpănesc deja asupra sentimentului de încredere şi nici nu avem semnale că va fi altfel în viitorul apropiat. Faptul că disputele au ajuns în Justiţie reprezintă doar un simptom al unui fenomen mult mai grav care afectează întregul climat economic din ţară. Pentru că neîncrederea faţă de bănci se manifestă deopotrivă în cazul familiilor debitoare şi la managerii de companii.

Deşi reprezentanţii sectorului bancar ne dau cu totul alte explicaţii, sunt totuşi argumente evidente care ne spun că nemulţumirea generalizată a clienţilor băncilor este justificată. Nu pentru că băncile ar face profit în vreme ce debitorii se scufundă sau din cine ştie ce alte considerente populiste, aşa cum se prezintă caricatural o stare de fapt care trebuie analizată mult mai atent.

În realitate, iritarea clienţilor faţă de instituţiile de credit nu este câtuşi de puţ