Odinioară România a avut oameni capabili, însufleţiţi de datorie, nu doar de ciolan. Unul dintre aceştia a fost Spiru Haret, ministru al instrucţiunii publice. Învăţătorii l-au iubit, l-au adorat. Pamfil Şeicaru susţine că “nu a existat ministru al şcoalelor sau om politic român care să fi întreţinut o atât de activă şi întinsă corespondenţă ca Spiru Haret. Am văzut scrisori trimise de Haret; toate începeau invariabil, cu “Frate Învăţător”.
Aceste scrisori, învăţătorii le păstrau cu sfinţenie, lângă icoană. Era un act de credinţă, mărturisirea unei legături de altă natură decât de vulgaritate politică. Ţinute la icoană, îmbibate cu miros de busuioc, scrisorile rezumau toată acţiunea de însufleţire a “haretismului”. Şi istoricul Ion Bulei scrie că Haret, din îndemnul inimii, ţinea să răspundă personal oricărui învăţător care i se adresa direct. Iscălea întotdeauna cu “al dumitale devotat”. E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel. Simţea că este util societăţii, că cineva din lumea înaltă, de acolo de la Bucureşti, e interesat de el, de munca lui. Iar Haret o făcea din suflet, nicidecum din interese meschine, de politician! Actualul ministru al învăţământului, Funeriu, a propus o lege copy- paste.
“Nu reuşesc să înţeleg cum e posibil să se strângă într-un act oficial atâtea greşeli de ortografie, atâtea formule neglijente, atâtea fraze eliptice, atâtea formule goale de sens, atâtea erori de plasare a virgulei”, susţine chiar pedelistul Cristian Preda. Nu-i aşa că vă place mai mult România de odinioară? Cea din istorie?
