Pe când eram în liceu, ca tânăr utecist, eram responsabil cu activităţile culturale pe clasă. Nu venea spectacol, formaţie de muzică sau teatru în oraş, să nu fiu prezent pentru a lua bilete pentru colegi sau oricine dorea. Aşa am ajuns să văd Cenaclul Flacăra, trupa Phoenix, Grupul Catena, cam tot ce însemna muzica acelor vremuri. Practic, nu am scăpat nici un spectacol. Îmi făcusem un obicei ca după spectacole să merg în culise si să obţin autografe.
Aşa am ajuns să îl cunosc personal pe Sebastian Papaiani. Nu mai ştiu cu ce spectacol venise, nu era chiar aşa de faimos pe vremea aceea sau nu îl cunoşteam eu suficient, dar mi-a plăcut cum a jucat şi m-am dus să-i iau autograf. Am intrat în cabinele de schimb şi am crezut că sunt la cârciumă, un miros de băutură şi un fum de ţigară de nu se vedea om cu femeie. Un grup de 4-5 barbaţi jucau poker. Cu greu puteam să le desluşesc feţele, dar am reusit să observ că nu era printre ei. Am răsuflat uşurat. Odată pentru că daca ar fi jucat, era clar ca nu îl puteam deranja şi a doua oară pentru că nu m-a dezamăgit.Mi-ar fi părut rău să îl văd că joacă poker, într-o perioadă când asta era aproape similar din punct de vedere moral cu depravarea. Aşa gândeam atunci, aşa era educaţia.Între timp, am realizat că jocul de cărţi nu înseamnă tradare de ţară. Am continuat să îl caut în camera cealaltă, dar nu era. Când am vrut să plec, trist, îl zăresc undeva după uşa de la intrare, trecusem pe lângă el fără să îl observ, probabil din cauza fumului de ţigară. Stătea singur şi parcă speriat, mai speriat decât mine, şi când i-am cerut autograful, a spus un da, parcă cu un nod în gât, ca în Fraţii Jderi, cand Marele Ştefan îl întreaba cum îl cheamă. Timiditatea, modestia, inocenţa dacă vreţi, m-au cucerit a doua oară şi iremedialbil. De atunci l-am urmărit cu atenţie şi de fiecare dată cu plăcere şi satisfacţie.
Pe 1 Aprili
