Legea salarizării profesorilor nu rezolvă vreo problemă, ci doar amână rezolvarea ei. Scopul ei nu este de a găsi o soluție pentru motivarea salarială în domeniul pre-universitar (unde e cea mai mare durere), ci de a-i oferi o portiță lui Emil Boc să amâne plata unei majorări aberante votate în bloc de toate partidele politice în scopuri electorale în 2008. Pentru a nu fi greșit înțeles: nu majorarea cu 50% a salariilor profesorilor e aberantă (evenutual doar inoportună, atât la nivel de toamna lui 2008, cât și acum), ci modul în care aceasta a fost gândită să fie pusă în practică. Sub presiunea sindicatelor, această majorare a fost una generalizată, bazată nu pe criterii de performanță, ci pe criteriul haitei.
Am scris încă din toamna lui 2008: performanța nu poate fi stimulată prin majorări în turmă. Avantajați sunt profesorii delăsători, care se rezumă în a semna condica, în timp ce profesorii care își iau în serios menirea (și a căror muncă nu se rezumă la orele de la școală/liceu) sunt demoralizați. O eventuală majorare trebuie să se facă diferențiat, pe baza unor criterii clare, stabilite de comun acord între reprezentanții ministerului și asociațiile profesionale. Astfel încât, o majorare globală a bugetului de salarii de 50% să fie transpusă în practică cu 100% venituri mai mari pentru profesorii care fac performanță, și cu 0% sau chiar cu eliminarea din sistem a celor care taie degeaba frunza la câini.
Un sistem de evaluare a performanței profesorilor (bazat pe evaluarea cunoștințelor dobândite de elevi) e, într-adevăr, greu de realizat și de implementat. Dar nu imposibil. Și, în cele din urmă, obligatoriu. Cât timp parteneri de dialog ai ministerelui vor fi doar sindicatele (și nu asociații profesionale reprezentative), situația nu se va schimba cu nimic. Liderii de sindicate nu au niciun motiv să susțină și să lupte pentru implementarea unor
