României i s-au pus beţe în roate. Sarkozy şi Merkel, în campanie electorală, vor voturi pe spinarea noastră. Dar pericolul pentru Schengen e în interiorul său.

Când, în 1985, Franţa, Germania şi cele trei ţări din Benelux au decis să elimine controlul la frontierele lor pentru a crea un spaţiu european fără paşaport, toţi au înţeles că facilităţile interioare vor trebui contrabalansate de întărirea unei frontiere externe devenite “comune”.

Un sfert de secol mai târziu, spaţiul Schengen numără 25 de state membre şi adună 400 de milioane de suflete fără frontiere. Depăşeşte graniţele Uniunii Europene prin Islanda, Norvegia şi Elveţia. Dar, în lipsa voinţei politice, fortăreaţa devine nesigură în faţa ameninţărilor unui asediu, scrie Le Figaro.

Revoltele arabe, a căror vecinătate este comparabilă cu prăbuşirea comunismului din 1989, creează perspectiva sumbră a unui nou val de migraţii. Chiar dacă suntem încă departe de dimensiunile unui exod biblic, aşa cum preconiza Franco Frattini, totuşi cifrele cresc în continuu.

La Bruxelles, tonul a fost schimbat radical. “Epoca deschiderii s-a încheiat, este mai curând momentul să strângem robinetul”, declară un ambasador, insistând asupra scadenţelor electorale care se apropie în Franţa, Germania şi Italia. Comisarul Viviane Reding, care anul trecut ţinea predici împotriva expulzării ţiganilor din Franţa, s-a răzgândit: “Un nou val migrator ar fi inacceptabil pentru europeni”.

Problema este că fortăreaţa Schengen dă semne de slăbiciune neliniştitoare. Un exemplu este cel al Greciei. Din 21 ianuarie, o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului interzice altor state Schengen să retrimită înapoi în peninsulă cetăţenii clandestini care provin din Turcia. Regula care face din fiecare ţară plasată în prima linie paznicul propriei sale părţi din frontiera europeană este, astfel, abolită pe unul din