Săptămâna trecută, vă prezentasem în Ziarul de Mureş destinul postbelic al profesorului mureşean Silviu Bot. Viaţa sa, ar putea fi rezumată în doar două cuvinte scurte şi seci: mărire şi decădere. La fel s-a întâmplat şi cu profesorul Romeo Dăscălescu, „copilul teribil” al anilor 50, în Mureşul pe cale de comunizare. Doi mureşeni ale căror destine au interferat. Amândoi, membrii al elitei intelectuale locale, angajaţi total, şi având un rol major în instalarea regimului comunist în această zonă. Doi intelectuali, două destine…şi finaluri de carieră deloc grandioase. Spre sfârşitul vieţii, pierduţi într-o uitare aproape totală. Trăiseră momente de glorie deplină, dar şi momente de cumpănă. Fireşti dealtfel în orice revoluţie, adică acel moment inevitabil în care „revoluţia îşi devorează fiii” sau altfel spus… „maurul îşi făcuse datoria, maurul putea să moară”. Romeo Dăscălescu, a fost profesor în anii ’50 la Colegiul Naţional “Al. Papiu Ilarian” din Târgu-Mureş, dar şi unul dintre studenţii preferaţi ai strălucitului universitar Onisifor Ghibu. Acesta din urmă a intrat de la bun început în dizgraţia regimului comunist, în timp ce fostul student, Romeo Dăscălescu, angajat în acei ani cu toate forţele în “lupta de clasă”, a ajuns într-un timp scurt pe culmile gloriei. Şi-a renegat vechile convingeri, dar şi-a renegat şi mentorul, omul care dincolo de catedră, îl primise şi-l omenise chiar în casa sa. Dar “tânăra speranţă” a comuniştilor mureşeni, Romeo Dăscălescu, nu a avut destinul pe care i-l preziceau cei din jur. În 1950, a fost exclus din partid şi abia în anul 1964 a fost reabilitat şi reprimit în PCR. În “destinul roşu” al lui Dăscălescu a intervenit însă o nouă şi definitivă “sincopă”. În 1982 a fost implicat în afacerea “meditaţiei transcedentale” şi trimis la munca de jos ca “muncitor necalificat”. După experienţe dure de viaţă, aflat deja la o vârstă a c