Pe 24 septembrie 1959 iată însă că se sfîrşeşte cu festivităţile, Scînteia publicînd pe 23 septembrie un articol pe care Gazeta îl reia la doar o zi pe post de articol de fond: „Împotriva tonului apologetic în critica literară şi artistică”. Ce spune Scîneia, în fond? Că „acolo unde nu există critică şi exigenţă se creează un aer irespirabil, stătut, se încuibează automulţumirea, comoditatea, stagnarea.” Şi că există „un climat de tămîiere şi satisfacţie de sine, neprielnic creaţiei”. Fără să facă referire la recentele sărbători politice care generaseră această atmosferă irespirabilă, lipsită nu de spirit critic, dar chiar de orice subiecte cu atingere literară, ziarul oficial se referă, în stilul ocolit caracteristic, la absenţa articolelor care să „critice” operele literare ale momentului, cu alte cuvinte la absenţa articolelor cu teme de literatură, fie ea chiar şi oficială. În acest sens, articolul din Scînteia indică nu finalul festivismului şi al tămîierii în general, ci doar al celor de natură politică, marcînd întoarcerea spre treburile literaturii. Gazeta literară şi presa culturală în general îşi făcuseră datoria faţă de 23 August, era vremea să se întoarcă la uneltele proprii, să încerce să redevină credibilă, să joace în continuare rolul justiţiarului în literatură, pentru că festivismul risca o discreditare periculoasă: „Ce impresie poate să facă un asemenea limbaj umflat, ditirambic? Cîtă seriozitate denotă el? E vorba însă aici de o anumită atmsoferă, care se poate generaliza dacă nu este risipită la vreme.” Ziarul oficial al Partidului observă chiar unele procedee subtile („spiritul de reclamă”, „fotografia unui autor să apară în mai multe numere consecutive, ba chiar şi de mai multe ori în acelaşi număr”) pe care le dezavuează cu promptitudine.

Pe 24 septembrie 1959 iată însă că se sfîrşeşte cu festivităţile, Scînteia publicînd pe 23 septembri