În Ultimul patriarh, scriitoarea catalană de origine marocană Najat El Hachmi a înghesuit de fapt două romane diferite, legate doar prin biografia unor personaje şi istorisite de aceeaşi voce naratorială, cea a unei tinere emigrante magrebiene dornică să-şi afle o nouă identitate socială şi culturală pe ţărmul însorit al Barcelonei.

Povestirea din prima parte îl are în primplan pe tatăl naratoarei, Mimoun, ultimul descendent masculin al unui vechi clan marocan. Băiatul este din fragedă pruncie animat de porniri violente, devine cu fiecare pagină tot mai obsedat de sex, suferă de gelozie, paranoia şi crede mereu că destinul îi joacă renghiuri şi că de fapt merită mai mult de la lume şi de la viaţă. Este genul de tiran benign care exercită o fascinaţie puternică şi atrage simpatii, un personaj din pricina căruia te poţi pomeni că suferi de sindromul Stockholm. Una dintre performanţele remarcabile ale autoarei este o găselniţă naratorială inedită. Pentru a rămâne creditabilă atunci când deapănă biografia tatălui său, povestitoarea îşi ia aproape la fiecare frază măsuri de precauţie. Sintagme precum „Poate că Mimoun a rostit...”, „Se va fi trezit din somn până ce...”, „Unii spun că tata...” apar la tot pasul şi joacă rolul unui soi de garanţii ale pactului ficţional. Povestea nu are deloc de suferit ci dimpotrivă, capătă o savoare aparte.

Partea a doua a romanului o are în centru pe fiica lui Mimoun, care odată trecută de adolescenţă şi crescând într-o ţară cu o cultură complet diferită (Spania) resimte tot mai acut dorinţa de a se desp rinde complet şi brutal de tatăl său şi de valorile pe care el le reprezintă. Drama dezrădăcinării şi tensiunea dintre două lumi cu tradiţii complet opuse se suprapun peste eşecurile în lanţ ale povestitoarei în viaţa privată. Finalul cărţii, deşi uşor implauzibil, marchează mica victorie personală a eroinei care reuşeşte