Din steaua lui Dinel Staicu au rămas totuşi nişte rămăşiţe, aceleaşi care probabil l-au şi ajutat să fugă.

Oricât ar părea de straniu, fuga din ţară a lui Dinel Staicu este şi o veste bună. E un semn sănătos că Justiţia, sau cel puţin o parte a ei, începe să funcţioneze şi asupra celor care, până recent, păreau de neatins.

Fost bişniţar neprins şi apoi miliţian, Dinel Staicu „s-a privatizat" în 1992 şi s-a dedulcit la toate plăcerile pe care şi le-au permis cei asemeni lui: afaceri, fotbal, politică, bănci. S-a înconjurat de foşti miliţieni suspecţi, deveniţi, prin democratizare, poliţişti suspecţi. A preluat controlul uneia dintre cele mai importante instituţii financiare, SIF 5 Oltenia. I-a dedicat un muzeu lui Nicolae Ceauşescu, iar averea obţinută i-a dat îndrăzneala să ceară şi să primească un doctorat cu un titlu care a zguduit de râs întreaga ţară: „Economia subterană în perioada de tranziţie". O compunere şcolărească ce a primit elogioase aprecieri ale unor somităţi de la ASE. I-a mai ridicat osanale un personaj precum Eugen Simion, care l-a numit „un Mecena al culturii din Oltenia", iar prin Bănie se povesteşte că râvnea să intre în Uniunea Scriitorilor şi, ulterior, în Academia Română.

Omul care era într-o perioadă stăpânul absolut al Băniei a fost condamnat definitiv la şapte ani de închisoare pentru devalizarea Băncii Internaţionale a Religiilor, iar un alt dosar, privind fraudarea Transgaz, e în stare de judecată. Condamnarea sa arată că un anumit tip de profitor de tranziţie are o stea care începe să apună.

Din steaua lui Dinel Staicu au rămas totuşi nişte rămăşiţe, aceleaşi care probabil l-au şi ajutat să fugă. Instituţiile statului nu par să investigheze cum de a fost posibilă dispariţia. Curioasă e atitudinea rezervată a Poliţiei, care l-a dat mai întâi în urmărire naţională şi abia a doua zi în urmărire interna