Acum câţiva ani, „Moartea domnului Lăzărescu“ a electrocutat cinematografia europeană.

Filmul lui Cristi Puiu descria o ţară pe cât de reală, pe atât de absurdă: România. Ţara în care un pacient este plimbat de la un spital la altul până când bietul om nu mai are suflare.

Când a făcut acest film, regizorul Cristi Puiu nu ştia că peste câţiva ani vor fi închise vreo câteva zeci de spitale. Dacă ar fi ştiut, din două, una: fie i-ar fi ieşit un film şi mai bun, mai dramatic, pentru că distanţele dintre spitale cresc, deci creşte şi calvarul domnului Lăzărescu; fie ar fi ratat şansa afirmării pe scena europeană, întrucât domnul Lăzărescu, din cauza distanţelor mai mari dintre spitale, ar fi murit înainte de a ajunge la destinaţie. Or, un om prăpădit pe drumul spre spital nu e o reţetă cinematografică de succes.

În aprilie 2011, ficţiunea devine realitate pură: Ion Sanda, un bărbat în floarea vârstei, moare în faţa spitalului din Bălceşti, judeţul Vâlcea. Uşa spitalului e închisă, iar Salvarea nu mai vine. La Bălceşti, localitatea de baştină a domnului Mitică Dragomir de la Liga de fotbal, moartea joacă şotronul între două realităţi dure: spitalul a fost închis pe 1 aprilie, iar Salvarea dispune doar de trei maşini. Acestea intervin uneori cu mare întârziere, pentru că trebuie să alerge între mai multe comune, deservind peste 40.000 de locuitori din zona rurală.

Multiplicaţi de câteva mii de ori cazul Bălceşti şi veţi obţine definiţia clinică a României. O ţară în care primul ajutor devine adesea ultimul ajutor, iar medicul îi lasă locul lui tata popa.

Pesemne că orice reformă are durerile şi stângăciile ei, dar când e vorba de viaţă şi de moarte, responsabilitatea celor care conduc Ministerul Sănătăţii şi Guvernul este obligatorie. De acord, nu poţi finanţa spitale în toate cătunele, ar fi o risipă care i-ar cocoşa de tot pe pl