Iarba de-un verde angelic îmbrăca pământul până-n buza florilor albastre de nu-mă-uita. Pe treptele de marmură roasă de cine ştie ce vremuri îmi odihneam trupul greoi şi rece. Ce frig era!… Simţeam cum părul negru, prins cu o agrafă căzută, îmi mângâia faţa. Ţineam capul plecat, iar ochii, ah, ochii… atât de rău mă ardeau!
Palmele îmi săgetau de durere şi, din nu ştiu ce motiv, nu-mi puteam smulge unghiile adânc înfipte în carne. Am încercat să mă mişc, dar nu-mi găseam trupul. Picioarele lungi, cumplit de slabe, erau încătuşate de baretele negre ale pantofilor cu toc care-mi prindeau gleznele sângerii. Priveam în neştire cum sângele şiroia pe trepte, însiropând pământul buretos. Iar picioarele, prinse ştrengăreşte cu vârfurile împreunate, se mişcau continuu, când atingând călcâile, când degetele…
Cântam o melodie tristă, într-o franceză şoptită. Undeva, departe, un telefon suna…
Brusc, m-am mişcat. Pe negândite, am apăsat pe butonul roşu al telecomenzii şi l-am închis. În palmele vineţii încă se mai vedeau urmele adânci lăsate de unghiile crescute poate prea mult. Greoi, m-am ridicat şi mi-am aşezat tălpile pe parchetul rece. Simţeam ceva umed. Apă. Motanul leneş mă privea din colţul mesei, cu urechile lăsate uşor pe spate, vinovat, iar florile se zbăteau ca peştii în apa care încă se scurgea din vază.
Mi-e dor de-un vis aşa curat şi alb ca albul de hermină… E târziu… Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Iarba de-un verde angelic îmbrăca pământul până-n buza florilor albastre de nu-mă-uita. Pe treptele de marmură roasă de cine ştie ce vremuri îmi odihneam trupul greoi şi rece. Ce frig era!… Simţeam cum părul negru, prins cu o agrafă căzută, îmi mângâia faţa. Ţineam capul plecat, iar ochii, ah, ochii… atât de rău mă ardeau!
Palmele îmi săgetau de durere şi, din nu ştiu ce motiv, nu-mi puteam smulge unghiile adânc înfipte în carne.
