Despre Ştefan Câlţia s-a tot scris şi vorbit ca despre un artist în lucrările căruia se regăsesc elemente bizantine, mai ales în lucrările sale din ultima perioadă.

Aproape că şi autorul însuşi crede acelaşi lucru. Şi lăsăm să planeze această ipoteză, deşi avem tentaţia de a-l aşeza în altă parte. În primul rând, credem că afirmaţia ce se referă la inspiraţia bizantină, care ar proteja demersul său plastic, ar putea să vină din religiozitatea cu care-şi lucrează personajele, dar se datorează şi unui anume heratism al lor, din delicateţea execuţiei, a tuşelor subtile, ce le duc într-o zonă apreciabilă în acest sens. Cu toate astea, gândesc că sunt o grămadă de elemente care compun sintaxa plastică dintr-o altă direcţie. Şi nu putem face aici abstracţie de formaţia pictorului, construită mai întâi la şcoala graficianului Julius Podlipny de la Timişoara, mai întâi, şi apoi sub patronajul altui bănăţean, Corneliu Baba, de la Academia de Arte din Bucureşti. Aşadar, îndrăznim să spunem că între cei doi poli amintiţi şi experimentele artei moderne contemporane, Ştefan Câlţia este, înainte de toate, un barochist subtil, a cărui mişcare de recuperare a unor orizonturi mitice şi deopotrivă religioase are mereu de optat între desenul pur şi culoarea luminoasă a maeştrilor post renascentişti. Cine n-a văzut pictura bisericilor bănăţene, aflată mereu pe graniţa dintre respectarea canoanelor bizantine şi libertatea, cel puţin în sens coloristic, inspirată de influenţele occidentale, nu poate să înţeleagă de ce Ştefan Câlţia se află aici şi nu altundeva. Chiar şi atunci când artistul se preocupă de peisaj, peste culoarea întinsă şi aproape uniformă, aşază detalii neînchipuit de minuţioase, ca şi când ar fi lucrate în peniţă, care-i trădează spiritul baroc şi contrabalansează în acest sens plecările pe alte direcţii.

O scurtă călătorie în arta barocă italiană,