Un sondaj CCSB din noiembrie 2010 arăta că prima temere a românilor este să nu se îmbolnăvească – 49% s-au declarat îngijorați de această perspectivă. Urmau la mare distanță sărăcia – 24% , șomajul – 11%, inflația, calamitățile, etc. Sondajul marca o schimbare de rău august – între toate fricile care ne macină, boala urca pe primul loc.
Informația a fost un semnal de alarmă. Ea completa un altul, mai ușor de contabilizat tehnic şi deci, cu mai multă greutate. El venise din partea Organizației Mondiale a Sănătății. Urmărind cifrele pe 2009, OMS avertizase autoritățile române că într-un singur an mai mult de 2% din numărul total de medici și personal medical au părăsit țara. Iar pragul de 2% este în Sănătate un fel de cod roșu.
Pe acest fond, la finalul lui 2010, bugetul de stat pe 2010 a alocat ministerului sănătății cu 40% mai puțini bani pentru spitale decât în anul precedent. Banii alocați sănătății per ansamblu au fost însă cu circa 8% mai mulți, așa că ministrul Cseke declara la un moment dat că bugetul ministerului său este „sustenabil”. Aşa că s-a apucat să facă reformă…
În România se spune de ani de zile că spitalele funcţionează şi pe post de centre de asistenţă socială pentru cei mai nefericiţi dintre români, că spitalele înghit sume imense pentru că medicina de familie este deficitară şi oamenii ajung în spital în stadii terminale, iar îngrijirea lor reclamă tratamente mult mai costisitoare, că pe spezele spitalelor înfloreşte corupţia şi clientela de partid. Dar, în ciuda faptului că o lume întreagă ştie aceste lucruri, strategia ministrului Cseke nu ţine seama de nici unul dintre ele. Şi nu ţine seama pentru că ea are la temelie o eroare teribilă.
Strategia Cseke porneşte de la ideea că dacă un spital funcţionează prost şi nu are bani, el trebuie desfiinţat. Întrebat într-un interviu la Europa FM (http://www.europafm.ro/europa-fm/
