Ce îmi place la autorii de scurtmetraje e că se comportă ca și cum ar avea timp. Asta e senzația mea în fața filmelor mici: că personajele stau (își taie meticuloase unghiile, spală cada frenetic) ca și cum ar trăi într-un serial de vreo 4 sezoane.
Sentiment accentuat aseară de prima parte a competiției Next. Unde narațiunile cinematografice cu soartă la minut erau susținute printr-o prezență masivă de tineri din aceia, discriminați ironic pe nedrept (inclusiv de mine). Recunosc însă că hipsterii au calitatea de a face loc – ostentativ – și lucrurilor ascunse. Nu trebuie să îți placă, neapărat. Dar în loc să nu îți placă 2 ore de clișee hollywoodiene cu Jennifer Aniston, uneori e mai bine să nu îți placă 2 ore de mozaic în limbi și decoruri diferite și bucăți de viață tratate cu priviri serioase (necesare, din când în când, chiar și în epoca ironiei supreme). Dacă nu pentru altceva, măcar pentru a da restart.
Întotdeauna se întâmplă ceva în scurtmetraje (ceea ce nu poți să spui mereu despre surorile lor cu mai mult timp). Este axioma poantei înfășurate în priviri nenatural de lungi pe fereastră sau în conversații inutile de atmosferă, a întorsăturii de fapte promise, a unei întrebări cu care pleci acasă.
Farmecul lor stă tocmai în felul în care creatorii construiesc premisa că, de fapt, nu se întâmplă nimic deosebit. (Ce ar putea să se întâmple în 10 minute?) De acolo jocul pervers cu timpul – întinderea statică în ciuda limitei impuse, un fel de nepăsare frumoasă (și enervantă) în fața evidenței. Riscul este plictiseala, ca reacție la manierism.
Am aceeași frustrare temporală când citesc jurnalele unor scriitori care au murit. Urmărești viața unui om (forțată, e adevărat, voit expusă) dintr-un viitor aproape nepermis. Îmi amintesc cel mai acut cazul lui Sebastian: în convenția timpului său, știam că va muri peste câteva zile și priveam cu fr
