Decadenţa fără decadentism se trăieşte la nivelul individului şi al întregii societăţi fără urme estetice. Epoci decadente au mai existat în istorie. De exemplu, Baudelaire era conştient că societatea se duce de râpă, dar îl ajutau să respire urmele estetice: arta, poezia, filozofia etc. Existau poezia simbolistă, parnasiană, abstractă sau scepticismul filozofic al lui Nietzsche sau Kierkegaard.
În România din vechime, deşi nu exista o aristocraţie care să susţină mecenatul, existau totuşi demografii ale elitelor literare precum George Călinescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Ion Barbu sau Octav Şuluţiu, care debuta la 23 de ani cu romanul „Ambigen", iar la 40 de ani murea de congestie cerebrală, conştient de realitatea decandenţei fără decadentism deschisă după 1947.
Astăzi ne descompunem pe picioare, oamenii care trăiesc decadenţa nu au conştiinţa ei; sunt lipsiţi de luciditate şi sunt sclavii banului şi ai proiectelor false - de la cel individual privind profesia la cele de mari afaceri. Nu avem elementele de decadentism fără artă modernă, fără rafinamentul degajat al acesteia.
Social vorbind, „investitorii strategici" trăiesc exclusiv din devalorizarea fondurilor bugetare - vezi „băieţii deştepţi" din domeniul energetic. La noi mafia nu piratează, ci fură de la buget. Ca să piratezi trebuie să produci şi chiar să creezi produsul cât mai calitativ, pentru a fi luat drept produsul original. În Occident, mărfurile piratate sunt identice cu cele originale chiar şi calitativ, însă la noi, mărfurile piratate le recunoşti tocmai pentru că îţi pot face probleme sau disconfort.
În România, mass-media lucrează involuntar la compromitere, iar justiţia nu dă niciodată decizii definitive, orice lege românească lăsând loc de intrepretare.
Se poate trăi şi fără cultură, aidoma unei mase de sclavi manipulabili? România ultimelor decenii demonstrează
