Oricît s-ar voi radicală, dispusă a se rosti fără tăgadă, la modul tranşant al manifestelor, operaţia artistică, atunci cînd ambiţionează o anume anvergură, implică întîlniri între versante; şi complementarităţi active, de imprevizibil impact.

Astfel, domenii aparent distante nu-şi refuză alianţe nesperate, paradoxal prielnice pentru propria lor adîncire identitară. Antiteza, chiar şi ea, poate arunca punţi între maluri opuse, mai degrabă decît să le înstrăineze unul de altul: ca în faimosul enunţ hippocratic, despre scurtimea vieţii, faţă cu destinul prelung care e arta. Sentinţa, deschizînd cartea Aforismele , rămase de la străvechiul tămăduitor, ne îndeamnă să întreţinem, peste disimetrii, perseverenţa unor nostalgice apropieri, cum istoria ne-a dăruit şi în veacurile de mai tîrziu. Nu i se datorează unui medic, Giulio Cesare Scaligero, la vremea Renaşterii, într-o oe c , astfel intitulată, cea dintîi reevaluare importantă a doctrinei aristotelice despre tragedie? Şi cine, în cheie acut sensibilă, avea să anticipeze asupra unei asumări comprehensive a ermeticului Mallarmé, dacă nu admiratorul său din tagma chirurgilor, eminentul Henri Mondor?

Devenită precauţie pedagogică, trecerea, cîţiva ani, prin asprele delicii ale umanităţilor, la nivelul limbilor clasice, îi apăruse venerabilului nostru profesor, esteticianul Tudor Vianu, ca o pavăză de neînlocuit şi un imbold, totodată, cînd îşi menea feciorul unei cariere medicale. Dimpotrivă, a face un popas întîi, la exordiul formaţiei studioase, prin miros de formol şi a înfrunta, dezolant cumulativă, alinierea cadavrelor pentru disecţie, i-a fost prescris tînărului Bogdan Lascăr, drept exorcism la adresa unor prea încrezătoare ispite.

Dacă „arta se întîmplă”, happens, dincolo de planificări laborioase, – cum pretindea Oscar Wilde, pentru a sublinia partea de insondabil a reuşitelor –,