Trebuie să recunosc, m-am simţit a fi cu totul emoţionat, în adevăr onorat, în momentul în care, la cererea insistentă a publicului, la finalul apariţiei sale pe scena Ateneului bucureştean, minunatul violonist Liviu Prunaru a anunţat că oferă celebrul Andante din Sonata în La minor pentru vioară solo de Bach – cum a spus domnia sa - „spre cinstirea profesorilor mei”.

Rostit aici, de la nivelul primei noastre scene de concert, cuvântul său căpăta o specială greutate; aduce o firească recunoştinţă dascălilor care l-au format în anii de şcoală, de liceu, în ani petrecuţi în Craiova natală, apoi la Bucureşti. Indiscutabil, violonistica sa de aleasă supleţe, de temeinică constituire, a fost clădită aici, în ţară, şi, ulterior, atent şlefuită la şcoli înalte, prioritar în Elveţia, la şcoala fondată de marele Menuhin. Este maestrul care i-a devenit mentor. Inclusiv un mentor spiritual. Dispune, în plus, de o comunicare artistică generoasă care încălzeşte, care înnobilează sensurile partiturii. În mijloc de martie, în compania orchestrei Filarmonicii bucureştene, Prunaru a prezentat cel de al 3-lea Concert, în Re minor, de Max Bruch, autor ce a promovat – printre altele – o violonistică de tip romantic, specifică sfârşitului de secol XIX. Lucrarea propune dificultăţi solistice greu surmontabile, aspecte depăşite cu brio de tânărul maestru; are meritul special de a fi muzicalizat textul acestei lucrări pe drept uitate, lucrare ce nu poate rivaliza cu partitura devenită celebră a primului Concert în Sol minor, datorat aceluiaşi autor.

Dirijorul serii de muzică, maestrul Horia Andreescu, a făcut în ultimele săptămâni un veriabil tur de forţă. Avântul romantic al Simfoniei a 4-a, în Fa minor, de Ceaikovski, a dobândit coerenţă; pitorescul ideilor ritmicomelodice de provenienţă folclorică rusă, a fost abil integrat discursului simfonic; întreaga lucrare a