Termenul tupeu e un franţuzism bine instalat în limbă, care şi-a găsit de mai multă vreme un loc propriu, între îndrăzneală şi obrăznicie.

Cuvântul are o istorie destul de interesantă: a fost preluat din franceza colocvială, pe la jumătatea secolului al XIX-lea; prima sa atestare, în forma tupet (mai apropiată de fr. toupet), se găseşte în Vocabularul român-francez al lui Ion Costinescu, din 1870. Şi definiţia de acum aproape un secol şi jumătate era mai aproape de cea a etimonului francez: „moţ, smoc, mănunchi de păr, de barbă, de pene”; „mişcare de nerăbdare şi de mânie”; a avea tupet – „îndrăzneală, sfrunterie”. Semnificaţiile – atât proprii, cât şi figurate – sunt cele înregistrate de dicţionarele istorice ale limbii franceze. Pentru trecerea de la sensurile „moţ”, „smoc de păr”, „smoc de pene” la acela de „îndrăzneală” există mai multe explicaţii; cel mai probabil, e vorba de o metaforă, căreia îi putem găsi un echivalent în expresia românească a se crede mai cu moţ: smocul de pe frunte e interpretat (ca şi nasul pe sus) ca un semn distinctiv al superiorităţii, al plasării simbolice deasupra altora. Uzul curent şi definiţiile ulterioare din dicţionarele româneşti au reţinut doar sensul figurat: „îndrăzneală, neruşinare” (Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, ediţia a opta, 1930), „îndrăzneală, cutezanţă obraznică” (I.A. Candrea, Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, 1931). Nota negativă e stabilă şi deosebeşte tupeul de îndrăzneală şi de cutezanţă: e totuşi mai slabă decât în cuvintele obrăznicie, neruşinare, insolenţă sau impertinenţă. Dintre dicţionarele generale curente, DEX şi Noul dicţionar universal (NDU, 2006) reiau definiţia clasică, prin sinonime („îndrăzneală, cutezanţă care întrece limita cuvenită; obrăznicie, impertinenţă”; „îndrăzneală insolentă, neruşinare, impertinenţă”), iar Dicţionarul explicativ ilu