Când se stingea din viaţă, la 6 august 2010, Tony Judt avea în spate o operă impresionantă. Împlinise 62 de ani şi ecourile monumentalei sale istorii a Europei de după Al Doilea Război Mondial, Postwar (Penguin, 2005; în româneşte, Polirom, 2009) erau departe de-a se fi stins. Colosal prin dimensiuni, implacabil prin verdicte şi strălucit în demonstraţii, tratatul de-o mie de pagini a devenit deja tomul-standard pentru înţelegerea Europei din intervalul 1945-1989.

Tradus şi comentat din abundenţă, volumul şi-a demonstrat valoarea de unicat. E greu de crezut că, de-acum înainte va mai exista un istoric capabil să redacteze, de unul singur, o astfel de sinteză copleşitoare. E puţin probabil ca epoca noastră sufocată, pe de o parte, de „experţi” ai câte unui domeniu îngust, pe de alta, de belferi cu ambiţii postmoderniste, să mai producă un intelectual la care spiritul enciclopedic, curiozitatea intelectuală neobosită şi stilul seducător să coexiste la asemenea înălţime.

În 2008, Tony Judt a adunat într-un volum masiv o parte din cele mai importante studii şi articole publicate în intervalul a doisprezece ani, majoritatea covârşitoare apărând iniţial în The New Republic şi The New York Review of Books. Sub titlul Reappraisals. Reflection on the Forgotten Twentieth Century (The Penguin Press) / Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări (Polirom, 2011) ni se oferă, în patru secţiuni ample, o sumă de investigaţii ale activităţii unor personaje, o radiografie a unor evenimente şi o evaluăre a unor situaţii care au trasat profilul a ceea ce Tony Judt numeşte „un secol uitat.” Subtextual, el polemizează cu acei political scientists care au definit veacul trecut drept „secolul scurt”, cel început cu triumful revoluţiei bolşevice şi încheiat cu căderea comunismului. E vorba, totodată, şi despre accelerarea evenimentelor istorice, îndeosebi după catastrof