VERS CLASIC

E prea multă împrăştiere, dezordine prea multă,

în apa asta verde-azurie, care nu ştiu ce vrea.

Pe deasupra, îmi aduce aminte

de vremea nu foarte îndepărtată

când bezmetic eram şi risipit ca şi ea.

Parcă–aş dori să o văd îngheţată,

să-nceteze odată să mă-nspăimânte, –

de ce atâtea puncte-ameţite-n aer

din explodatele linii frânte,

de ce nu mă lasă nici astăzi în pace

apa asta fără pic de răgaz,

de ce face să-mi pară adevărată

din nou, falsa lacrimă de pe obraz?

- Fără să vreau, mă exprim, iată,

într-un soi de vers clasic, de teama ei,

ca şi cum puţina solemnitate

ar face ordine în ochii mei.

Dar de ce mă cuprinde oare imediat

un alt fel de frică, mai mare,

pe când mă gândesc, din nou speriat,

la valuri moarte, şi în mine şi-n mare,

ce s-ar putea să nu-şi mai revină?

- Mai lasă-mă, Doamne, mai lasă-ne-un timp

zgomotoşi şi confuzi, dibuind

împrăştiaţi în lumină –

o, zgomotoşi şi confuzi,

împrăştiaţi în lumină...

Căci îmi învie cu spaimă în gând

o imagine din vremuri şcolare

când aşteptam surâzând

în Laboratorul cel mare

să intre profesoara de Chimie.

Doamne, un Înger era!

Şi purta sub braţ un albastru sul de hârtie,

pe care a început să-l şi desfăşoare

ca pe un cer, sub încremenite priviri atente.

Şi m-am descoperit atunci, dintr-odată, străin,

închis pe veci în pătratele clare

din misteriosul Tabel cu Elemente.

Iar când Lecţia s-a încheiat,

Îngerul n-a mai spus

nici un cuvânt.

A strâns cerul la loc şi-a plecat.

ORĂ

Citind, citind, tot citind,

am observat că mai toţi poeţii italieni

se aşează, când