În ţările cu apă caldă curentă la robinet, acolo unde jurnaliştii mai citesc şi altceva decât pe ei înşişi, comunicarea instituţională se face prin biroul de presă şi/sau direct de către purtătorul de cuvânt. Orice informaţie destinată publicităţii se trimite către mass-media sub forma unui răspuns oficial la întrebarea primită sau a unui comunicat de presă, cu eventuale attachement-uri. În ţara pixelului albastru şi a lui "şi ce dacă", unde interesul presei şi dorinţa ei de informare depăşeşte rar spaţiul geografic Bucureşti-Lehliu Gară, iar respectul pentru viaţa privată nu există, procurorul general face forward de pe corespondenţa internă a instituţiei către "ziarişti" atent selectaţi care se hrănesc cu stârvuri şi primeşte, în numele adevărului portocaliu şi al luptei împotriva corupţiei duşmanilor regimului, aplauze solidare şi e mângâiat romantic pe creştet. Iar cei care dezvăluie abuzurile sunt puşi la stâlpul infamiei. Li se scormoneşte trecutul, li se răvăşeşte viaţa, li se arată pisica, li se anunţă în avans un viitor sumbru.

Acum 22 de ani, într-o ţară numită România, care uimise în direct o lume întreagă, îşi eliminase sângeros conducerea şi abia începea să respire cu voluptate aerul democraţiei după jumătate de secol de cruntă dictatură, se portesta virulent, din convingere, pentru lucruri infinit mai puţin grave decât ceea ce se întâmplă astăzi. Doar patru cincinale le-au fost de ajuns românilor să se (re)obişnuiască; şi cu sfidarea, şi cu frica, şi cu foamea, şi cu cozile, şi cu lipsa de intimitate, şi cu ura de clasă. E o bălteală generală. Parcă a dispărut orice urmă de vână protestatară, orice revoltă, orice sclipire de conştiinţă. Privesc în jur şi, deşi mă consider realist şi cinic, nu contenesc a mă uimi şi a mă întrista. Oameni încrâncenaţi, oameni dezamăgiţi, oameni disperaţi, oameni care înjură-n barbă şi jură că pleacă din ţară cu