Literatura de călătorie a cunoscut, de-a lungul istoriei, o amploare deosebită, un punct de plecare putînd fi considerată chiar Odiseea lui Homer. Orice descriere a unei călătorii pe alte meleaguri poartă o mare doză de subiectivism. Călătorul scrie pentru a instrui şi a educa. Se (de)scrie pentru cei care nu pot sau nu vor putea călători, din varii motive, cel mai însemnat fiind resursele financiare, căci, nu cu mult timp în urmă, călătoriile erau scumpe, nu multă lume permiţîndu-şi-le. Iar informaţiile despre lumea largă nu erau atît de uşor de obţinut, la un click distanţă. „A călători este o misiune“ – Jean-Marie Goulemont. Secolul al XX-lea fiind unul al ideologiilor şi al sistemelor totalitare, nu avea cum să nu influenţeze (şi) literatura de călătorie. Regimurile de extremă dreaptă au fost mult mai puţin interesate de promovarea unei imagini idilice. Pe Hitler nu-l interesa cucerirea inimilor francezilor sau englezilor, în timp ce cu totul altfel au stat lucrurile cu Stalin. Dacă, la începutul regimului, bolşevicii care abia cuceriseră puterea nu erau foarte interesaţi de călătorii străini, avînd cu totul alte priorităţi, iar aceştia erau lăsaţi de capul lor, să se descurce cum pot, văzînd însă realitatea, după stabilizarea regimului ce a urmat cîştigării Războiului Civil, autorităţile sovietice au impus mecanisme şi proceduri clare de primire/însoţire. Puţini călători scriu adevărul Primele relatări despre acţiunile puterii sovietice sînt mai degrabă circumspecte, dacă nu chiar vizibil anticomuniste. Pierre Pascal, un tînăr francez rămas la Moscova încă din 1916, luînd parte la evenimentele din 1917, a scris o mică lucrare apologetică la adresa bolşevicilor, publicată în 1920 chiar la Moscova, cu titlul En Russie rouge, iar un an mai tîrziu, în Franţa, la Librairie de l’Humanité. În cartea sa, Pierre Pascal justifică şi cauţionează regimul comunist. Lo