Îi invidiez pe memorialişti. Citesc cu gura căscată, siderat afirmaţii de genul "pe 23 mai, pe la ora 4 după-amiază, mă întâlnesc cu... era îmbrăcat cu… venea de la o… împreună cu" ş.a.m.d. Cum întâmplarea se petrecea cu ani, zeci de ani uneori în urmă, luxul de amănunte mă înfioară şi mă face melancolic şi invidios.
Fac un exerciţiu de memorie - oare eu ce făceam exact în aceeaşi zi sau măcar în acea lună, hai, în acel an? - şi nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe. Jurnale nu am ţinut niciodată (deşi încercări am avut!) aşa că memoria nu e ajutată cu nimic spre a aduce la suprafaţă cu o acuitate cronicărească oameni şi locuri, întâmplări nemaipomenite cu oameni iluştri. Aşadar, nu întâmplări cu scriitori, nu o carte cu prieteni vor fi rândurile de faţă. Vor fi apărând poate din faldurile memoriei, în timp ce voi scrie, şi astfel de întâmplări, dar ceea ce (îmi) propun este ce a vrut să însemne, ce a însemnat şi ce înseamnă Neptunul pentru mine.
Nu ştiu de unde s-a instalat ideea că am fost o generaţie privilegiată! Că suntem noi, optzeciştii, o generaţie ţinută în puf şi cu perne sub fund. Ceea ce ştiu este că porţile larg deschise ale Uniunii s-au închis exact în faţa noastră. Şi-apoi, pe vremea aceea, vorba lui Creangă, nu eram nici noi fitecine - aveam cărţi publicate, aveam premii şi cronici elogioase în revistele literare. Absolvenţi de facultate, unii dintre noi cu medii mari şi foarte mari, ne urmasem drumul stabilit prin legile de atunci, ducându-ne dracului pomană să ne plătim studiile prin efectuarea obligatorie a stagiului în producţie, profesoraşi de ţară înfruntând cu stoicism organele locale sau naveta zilnică extenuantă.
Urmând obedient ordinele impuse de partid, conducerea Uniunii ne închisese porţile în nas, iar membrii Consiliului USR (din care făceau parte mulţi care azi nu încetează să-şi aroge dreptul de a vorbi despre pr
