Mii de ardeleni din zona Sătmarului au fost aruncaţi în minele de cărbune din URSS.
De la început ţin să precizez că nu este vorba nici de prizonieri, nici de condamnaţi în zona sovietică de ocupaţie, ci de români civili, paşnici, ridicaţi de la casele lor, fără multe explicaţii, şi duşi în deportare, la muncă obligatorie, o dată cu etnicii germani, în ianuarie 1945, tocmai în minele şi întreprinderile din podişul Donbas din URSS (Ucraina). O dramă umană pe care o aflăm dintr-o investigaţie de istorie orală publicată cu 16 ani în urmă, la Ravensburg, în Germania, cu sprijinul Forumului Democrat German, filiala Satu Mare, sub semnătura prof.univ. dr. Doru Radosav, pe atunci directorul muzeului din judeţul repectiv, azi directorul Bibliotecii Centrale Universitare şi al Institutului de Istorie Orală Cluj. Volumul redă, ca într-un mic roman tragic, soarta deportaţilor şvabi din satele sătmărene, unde politica sovieticilor, care ţineau strâns la „Numerus compulsus" (ceea ce arăta statistica - n.n.), a dus la erori şi abuzuri „strigătoare la cer", cum zic românii.
În primul rând că au deportat şi fete de etnie germană în vârstă de numai 15 ani, fete care la destinaţie au fost coborâte în mină să exploateze cărbune. Fără milă! Fără scrupule! Apoi, alături de etnicii germani, au ridicat şi trimis în Donbas şi numeroşi români, dar şi maghiari.
Problemă prea „măruntă"
Astfel, în arhivele deportării, autorul a identificat numeroase nume româneşti, precum: Silvăstru, Gherman, Dan, Codrea, Simion etc. Între altele, el relevă cazul Mariei Cornelia Bulbuc (născută Sălăjean), fiica primarului din Sanislău, fată ce timp de patru ani a fost la muncă forţată în Donbas, „graţie" notarului Pal Janos, care, desigur, a ţinut să-i plătescă nişte poliţe celui ales de comună în fruntea localităţii (O supoziţie a semnatarului acestui text).
De altfel, din Sani
