Între „cazul Groşan“ (despre care s-au pronunţat recent, printre alţii, Nicolae Manolescu, Ştefan Agopian, Emil Hurezeanu şi Neculai Constantin Munteanu, iar în Observator cultural, la rubrica sa, scrie şi Liviu Ornea) şi plafonarea salariilor profesorilor, preferăm să zăbovim mai mult asupra celei de-a doua situaţii. „Cazul Groşan“ ar trebui să primească – în primul rînd – o clarificare din partea lui Ioan Groşan. Aşa credem că estefair, să ne lămurească personal unde, cînd şi cum a colaborat cu Securitatea. Dacă tot vorbim despre corectitudine morală, o explicaţie a lui Ioan Groşan însuşi ar fi bine-venită. Omul trăieşte, poate scrie nestingherit; pentru prietenii săi, în primul rînd, ar fi bine să revină la încurcata problemă a relaţiei sale cu Securitatea (Neculai Constantin Munteanu a sesizat, pe voxpublica, o serie de inadvertenţe, între fapte, declaraţii şi documente). Altfel, situaţia riscă să derapeze şi să ne arunce într-o fundătură... „Cazul Groşan“ a început să fie doar element de fundal pentru o serie de imprecaţii. Să-l încadrezi pe Ştefan Agopian, cum face Nicolae Manolescu, sub egida „prostologhikon“ e deja prea mult. Iar acuza, formulată de Manolescu, că Agopian este „un talentat, deşi minor, romancier“ nu e în chestie. În discuţie nu este talentul lui Ştefan Agopian, ci cît de credibile şi de complete sînt documentele care ar aduce în atenţie o nouă relaţie a lui Ioan Groşan cu Securitatea, în 1989. Credem că şi Agopian, şi Manolescu au dreptul să interpreteze documentele (şi să ţină cont că acestea provin doar de la securişti, fără existenţa unor note olografe), dar nu se poate ca doar unul să priceapă esenţa „turnătoriilor“, iar celălalt să fie trimis în zona „prostologhikon“. În fine, ţara asta are atîtea probleme nerezolvate. Inclusiv situaţia dosarelor şi cea a colaborării cu Securitatea trebuiau lămurite imediat după 1989. Acum, orice