Apariţia volumului de Poezii ale lui Goga, în 1905, a produs un mic şoc în literatura română a momentului. Compuse de un om educat, student în Litere la Budapesta şi Berlin, familiar al cîtorva limbi străine, poeziile debutantului aduceau o viziune cu totul particulară asupra realităţii şi o manieră stilistică neobişnuită.

Spre deosebire de cei doi poeţi ardeleni importanţi care îl precedaseră, Coşbuc şi Iosif, Goga s-a transformat de la început şi cu de la sine putere în reprezentant al Ardealului, începînd să vorbească sonor în numele acestei provincii româneşti. Pe cînd Coşbuc şi Iosif erau adepţii integrării în literatura română din Principate, Goga şi-a făcut din regionalismul ostentativ stindard de luptă anti-modernistă şi pînă la urmă anti-bucureşteană: va vorbi doar despre Ardeal, va evoca doar mediul ardelenesc, în calitate de purtător de cuvînt al unei mulţimi anonime şi oprimate. Opţiunea de a trăi, pentru moment, în Transilvania îi oferea un ascendent vizibil.

Impunerea lui drept poet valoros, proclamată de Maiorescu prin cunoscutul raport academic asupra volumului de debut, îi deschide lui Goga drumul oficializării, produsă într-un timp record. În preajma Primului Război Mondial, abia trecut de 30 de ani, poetul devenise un fel de reprezentant literar, social şi politic al Transilvaniei. Ce-i drept, naţionalismul agresiv şi violenţa programată a versurilor sale stîrniseră de la început – mai ales în rîndurile moderniştilor bucureşteni – reacţii de antipatie instinctivă; Macedonski ori Ovid Densusianu nu s-au abţinut să respingă public genul de poezie practicat de Goga, dar au rămas în minoritate. Asigurat de sprijinul autorităţilor politice de la Bucureşti, confortat de succesul repurtat în rîndurile publicului larg, poetul atinge rapid notorietatea.

Amestecînd de la început politica cu poezia (un cocktail mai degrabă riscant