Pe 12 martie s-au împlinit 75 de ani de la moartea lui G. Ibrăileanu. Nu am observat ca evenimentul să fi lăsat urme în presa noastră culturală. Mentor al revistei "Viaţa Românească", universitar de prestigiu, el a creat, cel puţin în Iaşi, o adevărată legendă. Deloc întâmplător, Catedra de Literatură Română a Facultăţii de Litere de la Universitatea "Alexandru Ion Cuza" îi poartă numele.

Soarta lui Ibrăileanu părea, până nu de mult, a fi una ingrată: de prin anii '80 (când apar cărţile lui Mihai Dinu Gheorghiu şi Al. Dobrescu), nici un critic nu a mai catadicsit să se apropie sistematic de opera sa până în 2007, când Antonio Patraş publică un eseu foarte bine primit, intitulat "Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii". Mă aşteptam ca această carte să-l fi adus în actualitate pe nedeptăţitul autor al "Spiritului critic în cutura română", dar se pare că alte modele au rămas fixate în conştiinţa criticii noastre.

Trăim încă sub mirajul lui Călinescu (şi pe bună dreptate), iar atunci când trebuie să mai alegem încă un nume din marea critică interbelică, numele lui Lovinescu vine de la sine. Ibrăileanu pare a nu mai vorbi pe limba noastră. Şi nimic nu îngroapă mai abitir în uitare un scriitor decât nepăsarea urmaşilor săi. Considerat vetust, tradiţionalist, promotor al poporanismului, başca socialist, susţinător al teoriei "artei cu tendinţă" (câtă vreme sub comunism şi după aceea nu mai puţin marota criticii a fost valoarea estetică, scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performanţe retorice, Ibrăileanu părea un caz clasat. Cine să stea să mai desluşească holograma unei opere datate, aparţinând unui autor care nu mai vorbeşte pe limba contemporanilor? Cine să mai scurme prin atâta moloz şi să caute grăuntele preţios? Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm stereotipiile comode şi să-l