Nu mă gândesc la vorbele bătrânului de Gaulle, trecut deja prin cele două războaie şi prin criza din Algeria, ci la ambiţiile tânărului, şi chiar mai puţin tânărului Cioran.

Deşi Schimbarea la faţă a României (Vremea, 1936; revăzută, Humanitas, 1990) e cartea de care se înstrăinează treptat – sau cel puţin lasă să se înţeleagă – spiritul ei impulsiv şi dezinteresat îi urmăreşte viaţa şi opera. Esenţa culturală, în fond, a poporului pe care îl scutură: să ştii până în ultimele detalii ce trebuie să facă altul. Cioran însuşi nu face prea mult, şi pe acest au revoir personal îmi sprijin epitetul „dezinteresat”. O angajare teoretică şi simbolică, foarte inflamantă (şi el era român, ar fi zis Caragiale...) plachează, însă, paradoxal, scoaterea lui din chestiune.

Aş risca să spun că diatriba celei mai duşmănite dintre cărţile lui nu iese dintr-o exasperare sinceră. E, mai curând, fasonarea unui destin cu instrumente şi sedimente culturale. Cioran nu poate uita ceea ce ştie, şi nu e visceral şi brutal decât înăuntrul unui sistem de repere. Nu critică decât ridicând ochii la ceea ce a învăţat să admire. S

chimbarea la faţă... e o defilare de modele. Nu un îndreptar, fiindcă raţiunea practică, aceea care ne-ar arăta cum se face, păleşte (când nu alunecă în utopie) într-un asemenea muzeu de reuşite. Inimitabile, în bună măsură. Aşa încât critica seamănă cu biciuirea unui cal oricum doborât de povară. Iar Cioran intră, malgré lui, poate, în şirul interminabil al celor care constată şi abandonează. E, acesta, un stâlp al identităţii naţionale. Sancţionarea, tristă prevedere a unor fapte mai târzii, a felului nostru vegetal de a trăi istoria, ne ia ultima mulţumire de sine, aceea că am fi înţelepţi şi omenoşi. Sunt surogate ale tenacităţii pe care ajung să le savureze oamenii pe care viaţa i-a obosit. Nicidecum voitorul de acţiune, de explozie şi de exces Ci