"Acum incepe nevointa. Insuflarea noastra creste la gandul ca sute de milioane de crestini vor tine Post. Calea catre inviere, pentru insusi Dumnezeul intrupat trecea prin suferinta. Taina suferintei o intelegem de-abia mai tarziu. La inceput o primim ca pe o conditie a cresterii noastre in Dumnezeu, ca o conditie a dezvoltarii noastre, spre a-L putea primi pe Cuvantul lui Dumnezeu si spre a ne insusi caile Sale in viata practica. (...)

Din nefericire in vremile noastre rezistenta organismului nostru, zdruncinat in plan nervos inca din anii copilariei, s-a imputinat cumplit. Pe vremuri multi erau nevoitorii care puteau petrece saptamani, luni, fara sa manance, urmand infranarii lui Hristos, postului Lui in pustie patruzeci de zile, inainte de a iesi la propovaduire (Mt. 4:2). Astazi aceasta se intalneste destul de rar printre nevoitori. La care, observ cu durere in inima, un fenomen foarte jalnic: Cand este vorba de motive medicale, oamenii sunt in stare sa rabde un post, dar pentru Dumnezeu nimica nu merge - pentru ca este un oarecare duh care impiedica orice lucrare atunci cand este vorba a urma lui Hristos. (...)

La Parintii Bisericii sunt scrieri despre unele trasaturi caracteristice, cum trebuie trecut Postul. Dar avand in vedere ca este greu, noi facem asa: in prima saptamana, in a patra si a saptea a Postului ne nevoim a ne infrana mai mult decat in celelalte. Deoarece trupul poate suferi din princina nelucrarii, in practica bisericeasca se recomanda matanii pana la pamant. Iar mataniile acestea pe care le face omul zi si noapte servesc ca trupul sa ramana in miscare si in incordare. Altfel, pentru un trup tanar, lipsa miscarii devine de nesuferit si daunatoare. De aceea in biserica se fac rugaciuni cu matanii mari. Aceasta, pe de-o parte, este expresia smereniei noastre, iar pe de alta parte, miscarea fizica este de neaparata trebuinta in ab