Se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Octavian Goga. Iată o bună ocazie de a repune în discuţie o operă asupra căreia s-a aşternut uitarea şi care, în plus, n-a fost decât târziu şi rar comentată în întregul ei, din motive politice, îndeosebi. Am încercat s-o fac înIstoria critică, de unde reiau acum, pe scurt, ideile şi formulările principale.

În 1933, Goga îi mărturisea lui D.Caracostea că a pornit în literatură cu gândul unei monografii poetice a satului de peste munţi. Nimic însă din Poeziile din 1905, singurul volum care contează cu adevărat în opera poetului, nu susţine afirmaţia. Cel mult, putem vorbi de evocarea nostalgică a unui tărâm ideal şi definitiv pierdut. E curios că nu s-a observat, nici chiar de către G.Călinescu, primul care s-a referit la mesianismul care l-ar apropia pe Goga de profeţii Vechiului Testament, că ţara cu pricina nu e Purgatoriul dantesc, ci Sionul biblic, acela „unde şezum şi plânsem”. Dacă există cu adevărat o „jale de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual”, conform memorabilei definiţii călinesciene, ea nu trebuie nicidecum interpretată ca o „desfacere de conţinutul politic”, care e totuşi evident, ci ca o autohtonizare a motivelor şi tonalităţilor biblice. Ţara din Poezii este Ardealul de dinainte de 1918, înfăţişat ca un eden decăzut, răsunând de un plâns universal şi ale cărui frumuseţi sunt acoperite de cenuşă. Câte o imprecaţie se face auzită ici-colo, dar atitudinea dominantă este de stoică resemnare. Goga este rapsodul unei lumi care supravieţuieşte doar în nostalgia cronică a poetului.

E o poezie de aspect neoromantic, retorică în felul celei a urmaşilor lui Hugo, peste care reforma simbolistă a trecut fără să lase urme. Nici sugestivă, nici obscură, în pofida aerului hermetic pretins de G.Călinescu, este o poezie declarativă, patetică, sentimentală şi