Din mândra Turcie, acolo unde a cu­nos­cut cândva iubirea fanatică şi desfrânată a microbiştilor, inegalabilul Hagi s-a înapoiat... poster. O poză uri­a­şă lipită pe pereţii unei camere de suporter atins de nebunie. Un afiş şi atât, venerat cu scrântită sfinţenie de spahiii posedaţi de demonul ido­latriei. Adică mult trecut şi ioc pre­zent. Ce mai tura-vura, "Maradona din Carpaţi" e azi, pe malurile Bos­fo­ru­lui, o hârtie patinată de vreme. Dacă l-ar fi citit pe Nietzsche, "Ma­chedonul" putea evita ultima înfrângere, fiindcă "Cine se întoarce la ori­gi­ni găseşte originile schimbate". Dar cine să-i spună, cine să-l lămurească, în lumea asta surpată implacabil de in­­te­rese şi profit?! Era cazul să ştie, im­­pru­dentul, că turcii aşteptau un an­­trenor care să reînvie gloria de al­tă­dată a Galatasarayului, şi nu fo­to­gra­fia fotbalistului genial de ieri. Şi, ca-ntotdeauna, posterele nici nu joa­că, nici nu antrenează. Ţin doar pe loc o amintire, îi eternizează ne­miş­ca­rea, nefiinţa. Lângă acel carton uşor de­co­lorat, eroul îşi pierde stră­lu­ci­rea, împrumută trăsăturile noastre, ale neînsemnaţilor. Decade. Se ba­na­li­zează într-atât, încât îl înghite de­şertul comun. Încărunţeşte, creşte în pântece, privirea i se domoleşte, îl ia în derâdere viaţa cea stricătoare. Ido­lul devine muritor de rând, şi praful se aşterne peste memoria colectivă. E greu, dacă nu imposibil, să menţii pa­sul cu un poster, să-l cari în spate fără să te sleiască de puteri şi să te stri­vească. Păcat că Gică n-a în­vă­ţat ni­m­ic din modestia lui Pelé (mai pu­ţin declaraţiile aproape comice!), îm­pă­cat cu statutul de statuie vie. O sta­tu­ie plimbată pretutindeni din raţiuni de marketing sportiv sau fi­nan­ci­ar. Ori din eşecurile ră­su­nă­toa­re ale clov­nului argentinian, incapabil să pri­ceapă că pentru a pregăti o echipă nu-i suficient să te numeşti... Ma­ra­dona. Sau să fii biseri