În 2003 protestau sub sloganul ”La naiba cu posteritatea, eu vreau să dansez acum!”, în fața unei săli pline în care se aflau reprezentanți ai Ministerului Culturii și ai diplomației, cu ocazia vizitei oficiale în România a ministrului francez al Culturii și Comunicării, domnul Jean Jaques Aillagon.

O parte din coregrafii români transmiteau atunci autorităților că, în România, nu au nici un spațiu unde să danseze și să-și prezinte spectacolele, în ciuda nenumăratelor invitații la festivaluri internaționale de renume.

În 2005 dansau în fața Ministerului Culturii pentru a cere o competiție transparentă în vederea alegerii directorului recent înființatei instituții dedicate dansului contemporan, ca urmare a deciziilor arbitrare și a schimbărilor de ultim moment făcute de Ministerul Culturii în procesul de organizare a concursului.

În timpul primilor ani de activitate, deși rezultatele nu s-au lăsat așteptate, Centrul Național al Dansului București (CNDB) a fost propus ba spre desființare, ba spre comasarea cu alte instituții cu care nu avea nimic de-a face. Fără motive întemeiate, fără o analiză și argumente credibile, ci doar din lipsa de viziune a decidenților.În 2009, nimic nu părea să se fi schimbat. Atunci, Platforma Dansului Contemporan Românesc pornea de la următoarea descriere a stării de fapt:

Pentru o clipă, imaginaţi-vă un singur teatru în România. Unul. Un singur cinematograf, o singură sală de concerte şi o singură galerie de artă. Veţi înţelege, astfel, poziţia în care se află astăzi Centrul Naţional al Dansului Bucureşti.

Nimic nu pare să fie suficient pentru a rezista în timp: premii, expunere şi recunoaştere internaţională, dosare de presă impresionante…. În timp ce New York Times pune Bucureştiul în centrul atenţiei pe harta dansului contemporan din Europa Centrală şi de Est, “acasă” totul poate fi încă şters cu bure