Incapacitatea de a empatiza cu „primăvara" arabă a dezvăluit, încă o dată - de parcă mai era nevoie? - cinismul societăţilor contemporane care nu mai freamătă decât atunci când propriul nivel de trai le este afectat. Orbite de consumul de dragul consumului, societăţile noastre europene nu mai găsesc resurse pentru a se entuziasma.

Nu e vorba de naivitatea de a crede că în Tunisia sau Egipt, în Yemen sau Bahrein, în Maroc sau Iordania, în atât de „stabila" Arabie Saudită sau Sirie şi, mai ales în martirizata Libie s-ar instala peste noapte democraţia, ci de emoţia pe care revolta oamenilor simpli în faţa opresiunii şi a dictaturii ar fi trebuit să o trezească. Dacă în faţa revoltei disperate, generate în primul rând de nevoia de libertate, nu ne mai putem entuziasma, ba din contră, ne înspăimântăm, unde oare am ajuns? Căci, chiar dacă ştim că democra-ţia, o vedem destul de bine în România, are nevoie de două-trei generaţii pentru a se consolida, întotdeauna există un început. Condamnând din oficiu, în numele unui aşa-zis pragmatism cu nuanţă economicist-vulgară, revoluţiile arabe, nu facem decât să ne refugiem în propriilenoastre frici.

Dictaturile, chiar şi cele sofisticate şi „postmoderne", nu sunt adaptate nivelului de dezvoltare tehnică al societăţii contemporane. În acest context, revoluţia informatică, mai ales explozia reţelelor sociale, s-a transformat din revoluţie tehnologică într-o mişcare politică. Libertatea internetului a antrenat oamenii pentru libertatea efectivă. Totul a pornit însă de la o nemulţumire pe cât de reală, pe atât de universală: privarea de libertate a unor popoare nu se bazează pe vreun determinant cultural, ci pe accidente cât se poate de politice.

În faţa revoltei din lumea arabă, Europa şi America au dat dovadă, cel puţin în primă instanţă, dar, dacă ne uităm la pozi-ţiile oficiale ale Germaniei şi ale României, şi