Un concept nou se forjează pe cât de greu, pe atât de improbabil, dovadă că mai mulţi doritori de inovaţie au dorit să fie tractaţi de o trouvaille critică şi n-au fost reţinuţi decât de străfundurile arhivelor. Când Cătălin Ghiţă şi-a propus să facă pionierat în terminologie cu un derivat de la Deimos, fiul lui Ares şi al Afroditei, răspunzător de groază, spaimă, teroare (pe ambele direcţii indicate de ascendenţă, cea belicoasă, respectiv cea erotică, pentru că ideea de pericol mortal le escortează egalmente), s-a gândit la producerea / receptarea textului din perspectiva emoţiei care creşte ritmul cardiac. Cu stagii vechi, în ciuda tinereţii, în registrul anglosaxon de tipul „goticului” (scriptic şi filmic), dar şi cu superstiţia explicitării oricărei trimiteri sau aluzii din analize, cercetătorul execută o muncă de sistematizare care succede dorinţei de a exorciza un demon mărunt al copilăriei, şi anume teama cvasi-bolnăvicioasă de întuneric. Este invocat, în context (paralela e, desigur, afectivă, nu axiologică), destinul scriitoarei Edith Wharton, care, citind, ca fetiţă suferindă, o carte de povestiri cu fantome, a dezvoltat o asemenea anxietate în faţa unei atari teme, încât a fost, ulterior, nevoită să pună pe foc, la propriu, opere similare din biblioteca aflată într-un dormitor. „Rezolvarea” psihozei a implicat luarea taurului de coarne: ea a început să scrie pe acest tronson ideatic, ajungând reper în genul epicii terifiante.

Dincolo de motivaţie, oricum elocventă, avem în faţă un studiu doct şi urban, cu o magnitudine euristică aptă, după opinia prefaţatorului, Ştefan Borbély, de a fi comparată, prin ideea directoare, cu demonstraţiile care susţin anarhetipul lui Corin Braga sau cosmodernismul lui Christian Moraru. Sub zodia lui Deimos, generatoare a unui sentiment estetizat, pot „înflori” creaţii canonice precum cele semnate de Negruzzi (Alexa