Vreme de unsprezece ani, Observator cultural a reuşit să se impună pe „piaţa ideilor“ prin promptitudinea intervenţiilor pe teme de actualitate şi prin calitatea intelectuală a colaboratorilor săi, prin atitudinea tranşantă şi radicalismul opţiunilor, ca şi prin disponibilitatea de a pune în discuţie, fără prejudecăţi, o serie de subiecte multă vreme considerate tabu, ceea ce a atras asupra revistei (şi asupra unora dintre semnatari) nu doar aprecieri, ci şi reproşuri, formulate pe varii tonuri.

Dincolo de subiectivităţi, de orgolii sau de resentimente, dincolo de reuşite certe şi de inevitabile „accidente de parcurs” – doar cine nu ştie ce înseamnă presa nu înţelege cum se pot produce, Observator cultural a devenit, în cei unsprezece ani de apariţie constantă, o instituţie de sine stătătoare, un spaţiu necesar al dialogului cultural, al dezbaterilor pe teme „la zi”, o revistă care a promovat sistematic spiritul critic şi cultura ideilor.

Am pornit de la bun început de la premisa că a sancţiona dreptul la diferenţă în termenii unui „delict de opinie” trădează o mentalitate provincială, puternic marcată de autoritarism. Diferenţele de gîndire constituie, de fapt, realitatea şi norocul unei culturi vii, una dintre consecinţele benefice ale polemicilor de idei fiind chiar dinamizarea şi diversificarea vieţii culturale, care nu are decît de cîştigat pe termen lung. Singura condiţie – fundamentală însă – este ca polemica de idei să nu devină atac la persoană. A spune tranşant lucrurilor pe nume, a critica atitudini, cărţi, fenomene – cu argumente şi ţinînd cont de nuanţe – nu înseamnă a desfiinţa persoane, iar a-ţi transforma adversarii în planul ideilor în duşmani personali mi se pare nu doar lipsit de eleganţă, ci şi, mai ales, de miză intelectuală. Desigur, atunci cînd încerci să te menţii la distanţă egală de toate „bisericuţele” şi „grupurile d