Cât timp am exprimat doar păreri scrise, la ziar şi în cărţi, n-am avut parte de vizaviuri agresive cu cititorii. Ziarul şi cartea legitimează până şi cele mai discutabile opinii. Dacă ai ajuns să fii publicat, înseamnă că e cineva deasupra ta care garantează îndreptăţirea şi calitatea opiniilor tale.
Aceleaşi opinii rostite însă la televizor nu mai beneficiază de această presupusă cenzură ori garanţie. Între tine şi public nu mai există un arbitraj. De aceea, unii telespectatori se socotesc, la rându-le, liberi să-ţi dea replică pe unde te prind: în autobuz, pe stradă, la piaţă. Abordarea precipitată începe cu o întrebare, de regulă aceeaşi la oameni diferiţi: Cine-ţi dă, domnule, dumitale dreptul să ai păreri despre orice? Ai diplomă? Ai adeverinţă? Că există şi persoane în care nevoia confruntărilor pe o idee naşte numai după ce trag niţel la măsea, nu-i o problemă. În cazul lor nu lungeşti vorba, fiindcă trec repede la agresivităţi. Când însă o întrebare e formulată în acelaşi chip de oameni de condiţie diferită, ea cere obligatoriu un răspuns.
Aşa-numiţii formatori de opinie trebuie să fie oricând pregătiţi să lămurească relaţia lor cu publicul, deoarece media – adică presa scrisă, radioul, televiziunea şi celelalte mijloace de răspândire a opiniei – au instituţionalizat-o. Altfel spus, i-au asigurat formatorului de opinie "dreptul". Diferenţa faţă de dreptul la opinie într-o specialitate, pe care îl oferă studiile, diplomele şi realizările profesionale, constă în aceea că dreptul formatorului de opinie se câştigă. Pentru acest drept nu se eliberează certificate, atestări şi susţineri prin legi. Opinia la televizor e o vorbă în vânt. E ca o sămânţă purtată de vânt. Dacă ajunge pe un sol rodnic, produce o buruiană, un copac, un spic de grâu. În multe cazuri, chiar recolte bogate. Ivindu-se po
