Se spune că Socrate a declarat public într-o zi: "Când eram tânăr, credeam că ştiu tainele alcătuirii vieţii. Mai târziu, când eram adult, credeam că mai am câte ceva de învăţat, iar acum, la bătrâneţe, pot spune că nu ştiu nimic". În ziua aceea, Oracolul din Delphi l-a declarat pe Socrate cel mai înţelept om din lume. Cei care-l ascultaseră pe Socrate, dar şi pe Oracol, erau derutaţi. "Nu se poate să nu ştii nimic, tocmai astăzi Oracolul te-a declarat cel mai înţelept om din lume şi el n-a greşit niciodată. Trebuie să fie aici o neînţelegere", au zis oamenii şi s-au dus din nou la Oracol. "Socrate tocmai a declarat că nu ştie nimic, iar tu spui că-i cel mai înţelept om din lume. Cum se poate una ca asta?" Iar Oracolul a replicat râzând: "Tocmai din cauza asta l-am declarat pe Socrate cel mai înţelept om din lume, tocmai pentru că a atins culmea înţelepciunii în clipa în care a înţeles că nu ştie nimic!".
Asta-i culmea înţelepciunii. Momentul în care omul înţelege că "nu ştie nimic". O spun toţi marii iluminaţi ai lumii. Până la un punct, ţi se pare că ştii. Când eşti tânăr, ţi se pare că existenţa-i dezvăluită întru totul. Tu ştii totul. Tu ai răspunsul pentru toate întrebările. Când eşti tânăr, crezi că vei găsi tu răspunsul, chiar dacă nu-l ai pe moment. Tinereţea are de parcurs nişte etape de asimilare, de învăţare, de înţelegere, de căutare, şi asta-i bine. Fiecare experienţă din tinereţe se înregistrează undeva, pe tărâmul nevăzut al fiinţei care experimentează şi aceasta-i forma esenţială de învăţare. Până pe la 30 de ani înregistrăm experienţele vieţii, după 30 de ani începem să "ascultăm" ceea ce am înregistrat până atunci. Aşa devenim propria noastră melodie, aşa înregistrăm suferinţa, iubirea, ura, nefericirea sau bucuria. Într-adevăr, când suntem tineri ştim totul, mai puţin faptul fantastic că ceea ce ştim este mai degrabă ceea ce credem că
