Există, în linii mari, două speţe de poezie religioasă. Una este cea conceptuală, deliberativă, în care Dumnezeu este pus în problemă, „discutat”, fie de pe poziţii de acceptare, fie de pe poziţiile îndoielii, nu o dată printr-o alternanţă a atitudinilor.
Alt tip se întemeiază pe contemplaţie şi extaz. Fiind în bună măsură transverbală, emoţia mistică îşi aproximează un limbaj prin plasticizări nuanţate, prin semitonuri. Caligrafia se manifestă ca un corespondent mundan al rîvnei de îndumnezeire. Raportul cu divinul nu constituie obiectul unei „demonstraţii”, al unei „dezbateri”, ci al unor trăiri. „Adevărata milostenie, scrie Vladimir Soloviov, e relaţia pur morală, harică, cu aproapele, tot aşa cum adevărata rugăciune este relaţia pur morală, harică, cu Dumnezeu”. O astfel de poezie care se apropie de rugăciune e cea pe care ne-o oferă Paul Aretzu. D-sa nu raţionează, nu explică, ci încearcă a sensibiliza motivele sacre printr-un imaginar pios. Propune noi variante ale acestora, delicate, uşor tremurătoare precum imaginile răsfrînte în apă. Iată o Geneză sui generis a omului adamic în chip de poet: „stau chiar în mijlocul cuvîntului / şi cresc încet/ şi simt cum mi se formează picioarele,/ mîinile, coşul pieptului, şi inima/ şi sprîncenele şi ochii şi buzele / care vorbesc”. Naşterea Mîntuitorului, evocată în liniile-i consacrate, apare ermetică precum un anume gen de poezie: „ a sosit noaptea, curînd vom şopti, / între cei patru pereţi ce freamătă ca / membranele tobelor. alături asinul şi vitele. / rumegînd./ aici încep gemetele fecioarei cuprinsă de dureri. / şoptesc sau plîng. iubi-Te-voi. / dintr-un vas curge puţină lumină. Şi nici o uşă”. Totul e scăldat în atmosfera paradiziacă a prunciei. Într-un fel, poetul se copilăreşte prin meşteşugul său, copilărindu-se încă o dată prin cufundarea în ingenuitatea credin- ţei. Graţie unei identificări i
