„Ambulanţa este la Izvorani! Irina are o erupţie pe tot corpul.
Doctorii spun că are rubeolă. Cum comentezi? Eşti mamă! Trebuie să-ţi pese!", cam aşa a fost abordată de către un reporter cetăţeana Monica Columbeanu (scuzaţi cacofonia!). Dânsa, ca orice starletă, înainta cu paşi mărunţi printre cameramanii înnebuniţi să-i surprindă fiecare mişcare. Dându-şi părul peste căpşor, cu gesturi atent studiate, „Moni" îi ruga, cu o voce stinsă, pe cei care se buluceau în jurul ei să o lase-n pace.
Spre nenorocul meu, am văzut aceste imagini joi seară, târziu, la mai multe posturi de televiziune. M-am enervat (iar) şi am visat urât.
Acum ascult Concertul pentru pian nr. 21 - Andante, de Wolfgang Amadeus Mozart. Nu mă dau rotund, dar am căutat repede pe YouTube ceva detoxifiant mental. Asta pentru că nu mă simt deloc bine nici atunci când scriu despre asemenea „evenimente".
Nu aş fi vrut să mă alătur şi eu celor care scormonesc în lada cu zarzavaturi mediatice. Deunăzi, chiar scriam despre nevoia de responsabilitate în presă şi azi, iată-mă, tratând un pseudosubiect. Dar parcă ceva nu-mi dădea pace şi atunci am hotărât să vă împărtăşesc şi dumneavoastră din neliniştea mea. O clipă doar... Era să uit! Concertul pentru pian nr. 21 de Mozart a depăşit, la numărul de accesări pe internet, cele mai „tari" ştiri despre „Moni şi Iri". Are 15 milioane şi ceva. Măcar atât.
Revenind la idiosincraziile mele, nu ascund că mi-e din ce în ce mai greu să suport proximitatea spaţiului public românesc. Mă resimt. Şi am convingerea că nu sunt deloc puţini aceia pe care-i încearcă scârba. M-am străduit să găsesc un singur argument raţional (nu moral!) care să justifice desantul „jurnalistic" din ultima vreme asupra vieţii cetăţenilor Monica şi Irinel Adrian Columbeanu. Nu mă refer aici la tabloide, ci la mass-media care foloseşte fraudulos eticheta „quality". De
