De câte ori ne întrebăm cine va contribui determinant la schimbarea în bine a României, instantaneu ne vine în minte societatea civilă. Este şi firesc. O componentă esenţială a criticilor aduse administraţiilor de toate culorile politice se fundamentează pe ideea că „ei", conducătorii, ignoră adesea nevoile, dorinţele, aşteptările noastre, ale cetăţenilor. De aici, concluzia logică că dacă noi, „oamenii simpli", am reuşi să îi presăm pe cei ce ne conduc să ne asculte vocea şi să facă regulile spre a servi interesul public, şi nu pentru a-şi satisface agenda proprie, situaţia s-ar îmbunătăţi radical.

Iar de cele mai multe ori lucrurile stau exact aşa. Protestele societăţii civile aduc în atenţie critici de bun-simţ, echilibrate şi constructive la adresa unor proiecte ale autorităţilor care ignoră exact ce ar trebui să stea la baza lor: interesul public. În astfel de confruntări, chiar dacă în final ajunge să facă tot cum vrea el, indiferent câţi oameni urlă că e greşit, statul pierde fără drept de apel în ochii cetăţenilor. Chiar şi cei care nu au participat la nici un miting în viaţa lor, care nu au semnat vreodată un protest ajung rapid la concluzia că am trăi mult mai bine dacă statul ar asculta vocea poporului, aşa cum este ea exprimată de asociaţiile cele mai bătăioase.

Din păcate, învăţate cu victorii de imagine facile, în faţa unui stat şmecher şi prostovan în acelaşi timp, care s-a obişnuit atât de mult să nu aibă dreptate încât şi atunci când are renunţă din start să îşi mai susţină argumentele, unele ONG-uri au început să se molipsească de suficienţă. Sau chiar ajung să comită păcatul capital: să susţină cauze în dezacord flagrant cu interesul public, mizând pe faptul că nimeni nu va ţine partea unui stat care are în spate o lungă istorie de abuzare a propriilor cetăţeni. Rezultatul: confuzie totală şi intrarea societăţii civile în competiţia