Iubesc oamenii care ştiu să abereze frumos, cei lângă care poţi pierde o după-amiază întreagă veselindu-te şi scornind scenarii şi poveşti imposibil de posibile. Îmi plac pentru că le sclipeşte mintea şi ştiu să se joace cu pasiune; pentru că reuşesc fără nici cel mai mic efort să îţi continue ideea din mers în aşa fel încât povestea să devină pe cât de fantastică, pe atât de credibilă şi de frumoasă; pentru că ştiu să râdă şi să transforme în festin lingvistic o simplă conversaţie de vară. A abera frumos e apanajul oamenilor deştepţi şi cu simţul umorului.

Iubesc oamenii care te strâng la piept cu putere şi drag atunci când te întâlnesc, chiar dacă te-ai văzut cu ei doar cu o zi înainte. Îmi plac pentru că nu se sfiesc să-şi arate sentimentele, deşi chestia asta “nu se mai poartă”; pentru că sunt umani şi coborâţi cumva din vremuri de mult apuse; pentru că ştiu să se bucure de fiecare dată de tine de parcă ai fi singura persoană de pe pământul ăsta pe care au vrut să o întâlnească. A te strânge la piept cu drag e apanajul oamenilor buni şi calzi.

Iubesc oamenii care ştiu să facă haz de necaz şi se iau singuri peste picior atunci când viaţa le oferă lămâi stricate din care nu pot face nicicum limonadă. Îmi plac pentru că sunt suficient de realişti încât să nu îşi închipuie că sunt buricul pământului şi, în acelaşi timp, sunt tandri cu ei înşişi; pentru că nu se lamentează şi nu cred că lumea se termină atunci când au ei probleme; pentru că ştiu să facă o bucurie şi din lucrurile triste şi fără de viitor. A face haz de necaz e apanajul oamenilor optimişti şi solari.

Iubesc oamenii care inventează cuvinte şi alcătuiesc fraze cu o topică nepământeană de-a dreptul. Îmi plac pentru că sunt lipsiţi de bariere mentale şi nu ţin seamă de convenţii; pentru că simt cuvintele cu atâta patimă încât între ei şi vorbele lor se ţese o adevărată poveste de dragos