- Cultural - nr. 760 / 9 Aprilie, 2011 Dintre atatea pseudo stiri, de la social–politic la monden, una m-a intristat mult. Si nu pentru ca, vai de mine, ar fi una de maxima si benefica importanta pentru soarta romanilor, in ipostazele lor de muncitori, profesori, medici, savanti, cercetatori, someri, etc. Aceste stiri bune le astept, dar nu prea curand. Pare o resemnare, dar nu e. Va veni si vremea stirilor si faptelor bune. Atata timp cat avem Credinta, speranta si dorinta de vis, nimic nu e pierdut. Stiu, pare pe contrasens, sau, ma rog, un nonsens in ziua de azi sa mai crezi, sa mai speri, sa mai visezi. Imi vin in minte versurile lui AP: "Poet nebun, ce vorbe mai indrugi/ De zici ca esti din neam ce nu se lasa/ Cand am ajuns in tara noastra slugi/Si suntem cersetori la noi acasa”. Dar, ca orice romantic care se respecta, iubesc intelepciunea din versurile lui Radu Gyr: "Ca-nvins nu esti atunci cand sangeri/ Nici daca ochii-n lacrimi ti-s/ Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis”. Asadar, stirea care m-a intristat ma informa despre Legea eutanasierii cainilor fara stapan, lege care a trecut in 5 aprilie de Comisia de Administratie din Camera. Urmeaza trimiterea Legii in Plen, iar votul (decizional al ) deputatilor va hotari soarta cainilor fara adapost, fara stapan. Mi-am amintit o intamplare de acum 4-5 ani. Eram in Craiova, impreuna cu Vlad, nepotul meu, atunci in varsta de 9 ani. Am mers la Biserica Madona, ne-am rugat la toate icoanele. Sigur, am staruit mai mult la icoana Maicii Domnului. M-am ridicat si am pornit spre iesire. Vlad intarzia, rugandu-se in genunchi. Cand a venit si el, l-am intrebat dar nu cu repros, ci din curiozitate, de ce a zabovit atat de mult rugandu-se, el, un copil. Raspunsul m-a uluit: "Pai, dupa ce mi-am terminat rugile mele, m-am rugat pentru prietenul meu, Alex, ca Maica Domnului sa-i convinga pe parinti sa-i ia acasa un c