L-a gasit sotul meu intr-o dimineata friguroasa de februarie, mai mult mort decat viu, la coltul unui bloc de locuinte din Braila.

Era un catel care abia facuse ochi, cu blanita murdara si uda, care tremura ca varga si scancea cu ultimele puteri. Sotul meu, mare iubitor de animale, l-a luat, l-a curatat cat a putut cu batista, l-a infasurat in fularul lui, i-a dat niste lapte si l-a adus acasa la Ploiesti.

Primii care au vazut minunea aceea de catel au fost copiii mei, adica fata si fratele ei mai mic, care l-au luat, l-au spalat cu sampon parfumat, i-au uscat blanita cu foenul, l-au infofolit bine, apoi i-au dat lapte cald cu lingurita si l-au rasfatat in fel si chip, punandu-i si un nume, Bobita, pentru ca era atat de mic.

De atunci, Bobita a devenit prietenul nedespartit al copiilor mei, conducandu-i dimineata pana la poarta, cand plecau la scoala, si dandu-le labuta prin gard in semn de "la revedere". La pranz ii intampina, la sosire, cu cele mai nebunesti semne de bucurie, iar seara, dupa ce primea mancare din manutele lor, se ducea cuminte la culcare, in cochetul lui adapost, pe care i-l amenajasem pe o veranda.

Zilele treceau fericite, a venit vara, apoi toamna, Bobita a crescut si a devenit un caine ciobanesc de toata frumusetea, cu o statura impunatoare, cu o blana deasa, lunga si stralucitoare, si rau, de nu se putea apropia nici un strain de gardul curtii noastre. Nu se temea decat de un singur lucru pe lume, si anume, de zgomotele facute de focurile de artificii, cand se ascundea in cele mai indepartate unghere.

Mai tarziu, au venit zile grele, triste, pentru noi. Baiatul meu a murit in mod tragic, apoi si sotul, iar fata mea a mers la facultate la Bucuresti. Eu am ramas singura, in casa noastra cea mare, inconjurata de gradina care parca devenise si ea prea mare si tacuta. Dar nu ma temeam de nimic, pentru ca Bobita era un